— Bizar, în orice caz.

— Şi probabil, neelegant. Vreau să mă explic. E vorba de o chestiune serioasă. În materie de crimă, cercul suspiciunilor e vast, iar foştii parteneri ţin capul afişului. Nu vreau să existe nelămuriri. Vă asigur că sînt sincer afectat de moartea Valentinei şi regret că nu vă pot ajuta.

„Te cred, bădie, răspunse în gînd căpitanul, dar din păcate asta nu mă ajută să avansez”.

— Numele Coco vă spune ceva?

Zaharia îl privi mirat:

— Cine-i ăsta? Un papagal? ... Stai puţin ...

— Îşi aprinse în sfîrşit ţigara şi trase trei fumuri la rînd, cu poftă şi grabă de puşti care fumează clandestin în W.C.-ul liceului.

— Încerc să-mi amintesc ... E o chestiune de cîţiva ani. Un coleg de serviciu mă opreşte într-o zi şi-mi spune că a văzut-o pe Vali...

„Am întîlnit-o pe fosta ta nevastă, la Snagov. Era cu un tip”.

„Ei şi? Ce-i cu asta? Treaba ei!”

— Amicul părea cam ambarasat:

„Mi-am închipuit c-aţi rămas în relaţii. Coco ăsta un   individ   al   dracului   de   jegos.   Ar   trebui avertizată”.

— „Ţi-ai închipuit prost. Şi nu-i pot da indicaţii fostei madam Zaharia cu cine să se culce”.

Costache simţi că-i bate inima. În sfîrşit un fir ...

— Unde-l pot contacta pe colegul dumneavoastră?

Zaharia ridică din umeri neputincios:

— Îmi pare rău, mon cher, dar băiatul a cărat-o din raiul comunist acum trei ani şi n-a mai dat nici un semn de viaţă.

— Spuneţi-mi măcar cum îl cheamă, şi în ce ţară a emigrat.

— Numele nu-i o problemă, Virgil Marinaş. În rest, ai ghinion. A trecut graniţa clandestin. Pe ce meridian s-o fi fixat, doar Dumnezeu Tatăl poate s-o ştie ...

4. BUCHETUL DE LILIAC

Deşi lucra de şapte ani la Judiciar, căpitanul Costache Dima nu se putuse încă obişnui cu repulsia pe care o provoca în general calitatea declinată doar intuită de poliţist. Sentimentul exista pretutindeni, la vederea uniformei ori a legitimaţiei, oamenii cei mai oneşti încercînd, în funcţie de temperament şi cazier, o stare de nelinişte sau măcar de espectativă circumspectă. La aceasta, politica de coerciţie a regimului comunist adăugase groază, ură şi — cu majuscule — dispreţ. Bancurile cu miliţieni concurau în cantitate şi savoare pe cele cu Bulă, firma descalifica aprioric.

Cînd decretase la isprăvirea facultăţii că intenţionează să intre în Ministerul de Interne, maică-sa opusese o rezistenţă înverşunată:

— Miliţian? Ai de gînd să te faci miliţian? Se răsuceşte Dima în mormînt!

— Te rog nu te ambala ...

— Te rog să taci! Va să zică taică-tău inginer, eu economistă şi tu, unicul nostru copil, faci ordine în uliţă printre căruţaşi, blochezi tîrgul cu toţi ciobanii, ca să treacă Ceauşescu nevătămat printre muşte ...

— Nu mă duc la circulaţie!! Nu poţi să înţelegi? Voi lucra la ju-di-ciar!

— Să-ţi fie ruşine! N-am să mai am nici un prieten, au să mi se trîntească toate uşile în nas! Şi ţie, n-avea grijă!

În intimitatea lui, Costache Dima suspina după autoritatea bonomă a lui Maigret, după dezinvoltura simpatică şi spirituală a lui Lemmy Caution, ori siguranţa şi adresa plină de morgă şi stil a gentlemenilor — detectivi particulari, puşi în circulaţie prin anii ’30 de Edgar Wallace. Tatăl unui fost coleg de liceu avea o bibliotecă impresionantă de policien-uri. Cărţile, nefiind traduse, scăpaseră de spolierile sistematice ale împrumuturilor nerestituite.

Cînd scoase legitimaţia — pîndise cîteva minute de şomaj în florărie — urmări instinctiv chipul vînzătoarei. Nu înregistra decît un fluturat mai precipitat al genelor lungi şi Costache trebui să conceadă că trucul era de mare efect.

Tînăra îl privi drept în luminile ochilor. Nu părea deloc impresionată şi avea acea degajare suverană, uneori enervantă a persoanelor care se ştiu în general privite, că pot fi privite din orice parte şi-n orice moment al zilei, oferind aceeaşi imagine încîntătoare.

— Ce v-a determinat să vă adresaţi tocmai nouă? Dima care detesta ieftinul „alo, zîna, eu sînt ăla care pune întrebări, mata răspunzi!”, zîmbi cu toată gura:

— A existat liliac de 1 Martie, doar în patru florării.

— Înţeleg, aţi mers prin excludere. Mi-amintesc de buchet ... Mă scuzaţi o secundă, sună telefonul.

Trecu în oficiu şi Costache începu să inventarieze maşinal interiorul florăriei. În vitrină, lebede şi elefanţi glazuraţi ţineau în spinările găurite ghivece cu ciclame într-o glastră uriaşă, sute de garoafe, care n-aveau să înflorească niciodată, se clătinau pe grumaji prea firavi.

— Oui, un flic se auzi şoapta precipitată a vînzătoarei. Attends ... — zgomotul unei maşini frînse fraza — A bientôt ...

Costache zîmbi sincer amuzat: „Ne-am dat dracului ... Ne occidentalizăm! N-o să mai putem intra în alimentare, fără dicţionar... Pătrăuţ brothers, please ...”

Tînăra se întoarse. Avea faţa uşor îmbujorată şi ochii îi străluceau:

— Despre ce ... A, da! îmi amintesc perfect de buchet. Avea nouă fire. Cînd preţurile sînt mari, se cumpără de obicei trei şi uneori, chiar o singură floare.

— Îmi puteţi descrie persoana?

Vînzătoarea zîmbi. Un zîmbet convertibil în valută forte:

— Pe bărbatul acela l-aş putea recunoaşte şi-n peste zece ani.

— Chiar aşa?!

— Nu trebuie să fiţi invidios. Carura, eleganţa, trăsăturile — totul de nota l0! Nu sînt mulţi ca el în Bucureşti, vă asigur.

— Fiţi, vă rog, mai concretă, năra îl privi o clipă lung, impenetrabil, apoi izbucni într-o avalanşă de semnalmente, recitate intenţionat nazal, cu automatisme de serviciu de informaţii:

— 43 de ani, l,85 m, 80 kilograme, figură ovală, bărbie pătrată, brunet cu ochi căprui, o aluniţă pe lobul stîng ...

„.. şi una pe fesa dreaptă”, completă aiurit în gînd Costache.

— ... mîini splendide, de cartofor profesionist, voce  cultivată, pardesiu camel-hair R.F.G., cravată italiană, apă de colonie Man's Club, cam vreo tonă de inimi răpuse şi un qintal în perspectivă. Culant, gentilom, te invită la Inter nu acasă, la o vodcă şi un aspirator. Notă distinctivă: prototipul de intelectual cu preocupări sportive. Adică nu „hai Rapidul!” Pune efectiv mîna pe minge. Costache Dima îşi trecu palma peste fruntea asudată:

— Spuneţi-mi, domnişoară ... n-aţi vrea să lucraţi în poliţie?

Vînzătoarea îşi ridică arătătorul bine manichiurat:

— Numai la Interpol,