în albumul îmbrăcat în plastic, cu un medalion în relief reprezentînd o imagine simbol din Moscova, suvenir probabil dintr-o excursie U.R.S.S.; apoi, şi acest apoi cîntărea tone pentru îaiorul Rădulescu, figura bărbatului îngrijora, emana un climat de nelinişte aparte. „Un tip în prezenţa căruia încerci o senzaţie de primejdie. O simţi doar privindu-i poza”.

Ştim despre existenţa lui, declarase doamna Lili dar nu i-am zărit decît silueta. Niciodată obrazul.

— A durat mult legătura?

— Vreo cîteva luni nu-i aşa, Mişule? Îndreaptă-ţi gulerul la cămaşa ... L-am  văzut  ultima oară acum cinci ani, în toamnă. Ţin minte bine, pentru că făceam zacusca şi eram necăjită că miroase toată casa, cînd Vali are musafiri ... Nu, amănunte nu cunosc. Vali, deşi altfel sinceră cu noi, despre ăsta n-a deschis gura. Ştiu doar că a suferit ca un animal. Mi-era teamă nu ia un pumn de hapuri şi s-o găsim ţeapănă. Cu timpul şi-a revenit, avea totuşi resort, dar despre Coco n-a scos pînă la sfîrşit o vorbă. Bătrînul Pavelescu intervenise timid:

— Spune, Lilişor, ce ţi-a zis atunci, de Anul Nou; cînd aţi băut voi vin de măcieş.

— A! Da, săraca! Am chemat-o să facă Revelionul cu noi, la televizor. Să aibe cu cine ciocni un pahar de şampanie, poate-şi schimbă norocul. Ne cam ciuliserăm niţel ...  Mişule, aranjează-ţi părul ... I-am zis, adică Valentinei: „Bine că te-ai debarasat de derbedeul ăla! Mi-era teamă că te vîră în mormînt ...” I s-a frînt odată faţa de m-am speriat. Parcă era un metru din ăla tîmplăresc. „Nu zi hop, tanti Lili! Pînă la urmă o s-o facă. Nu i-a scăpat nimeni”.

 

 

— A murit Vali?! Extraordinar!

Sprîncenele groase ridicară două arcuri deasupra ochilor blînzi cu privire vag obosită, în care stăruia totuşi un permanent licăr de amuzament. Despre bărbatul acesta, presupuneai imediat că trebuie să aibă umor şi un minunat simţ al proporţiilor; tolerant şi uşor cinic, privea viaţa prin prisma unui scepticism amabil. Avea ceea ce se numeşte un profil de medalie, dar amănuntul nu făcea din el un bărbat chipeş. Arăta exact ceea ce era: un intelectual între două vîrste, cu o figură distinsă.

— Extraordinar! Cîţi ani avea ea acum? ... Costache Dima avu prilejul să reflecteze asupra nimicniciei în general, a fragilităţii sentimentelor omeneşti, a memoriei afective:

„Au stat zece ani împreună, a ţinut-o în braţe, au tricotat împreună kilometri de vise şi viitor, respirau prin aceiaşi plămîni şi-acum nu mai ştie ce vîrstă avea ...”

— Patruzeci şi cinci, preciza, cu un oftat imperceptibil.

— Da ... Ai dreptate, făcu Zaharia. Exact! Era eu aproape nouă ani mai tînără decît mine. Mi se pare de necrezut! Nu m-aşteptam la un asemenea sfîrşit.

— O moarte violentă constituie în general o surpriză.

— Evident, totuşi diferă de la individ la individ. Pe unii te şi miră că-i vezi murind în patul lor, cu lumînarea la căpătîi cînd te aşteptai să „lambadeze” pe scaunul electric. Pe cînd biata Vali, ce să-ţi spun?! Viaţa ei, construcţia ei excludea orice idee spectaculos, de ieşit din comun. Rămase pe gînduri, cu ochii pierduţi în gol. Pe buze îi încremenise un zîmbet trist. Se aflau în locuinţa lui, un fel de studiou amenajat în podul unui vechi bloc de pe Bulevardul Magheru. Arhitectul îşi cunoştea meseria, nu se simţea improvizaţia. Interiorul era confortabil, aerisit, de bun gust.

Zaharia  avu  o  tresărire  uşoară,  ca  trezit  din somn. Privirea i se întoarse acolo, în studioul elegant inima Capitalei:

— Cu ce-ţi pot fi eu de folos, dragul meu?

— Vorbiţi-mi despre fosta dumneavoastră soţie, ce ştiţi. Dispunem de informaţii atît de sărace, încît îţi vine să crezi că n-a trăit printre oameni, în oraşul acesta. Nici la ea la serviciu, n-am obţinut mare lucru, recunoscu cu toată sinceritatea Costache. Capabilă, conştiincioasă, solitară. O viaţă de un anonimat atît de ... anonim, încît nu te poate convinge. O pastă prea cenuşie dincolo de care trebuie să se ascundă

Zaharia îi îndreptă o privire gînditoare:

— Cred c-a fost victima unor circumstanţe complet străine de felul ei de a fi. Vali era într-adevăr o anonimă. Prin vocaţie. În ciuda pregătirii, aspiraţiile ei nu depăşeau idealul unei micuţe croitorese. Poate şi mai puţin, căci nu visase niciodată să ajungă actriţă, ori să prindă vreun nabab domiciliat în California.

— Aţi mai văzut-o după ce v-aţi despărţit? Aţi mai comunicat?

Zaharia întinse mîna după ţigări. Îşi alese una, n-o aprinse.

— Nu, dragul meu, sînt adeptul despărţirilor definitive. Cînd am plecat, ştiam ce fac, iar prietenia între foştii soţi ... Personal, sînt sceptic. Dacă eram sau am fi putut fi prieteni, nu ne-am fi separat.

Costache Dima arboră o mină stingherită:

— Scuzaţi-mă, sînteţi un bărbat statornic? Zaharia izbucni într-un rîs sincer.

— Faptul că m-ai reperat la acelaşi institut unde eram angajat pe cînd trăiam cu fosta mea soţie, cred că-i destul de elocvent.

— Ştiţi bine ca nu la aspectul acesta m-am gîndit.

— Ştiu. N-am părăsit-o pe Vali pentru altă femeie.

— Şi-atunci? De ce-aţi plecat? Zaharia îl privi fix:

— Femeia aceasta mă plictisea de moarte.

— Nu-i un motiv! respinse Costache.

— De ce? Mi se pare la fel de bun ca oricare altul.

— Vă bateţi joc de mine! Nu abandonezi o nevastă din plictiseală.

— Cîte ai abandonat dumneata pînă acum? rîse Zaharia. îţi dau întîlnire peste douăzeci de ani. Să-mi spui atunci ce părere ai.

Costache dădu din mînă, mormăind ceva nedesluşit. Zaharia continuă calm:

— N-am avut nimic să-i reproşez. Era perfectă ca nevastă — gospodină, fidelă, economă, devotată.

— Şi-atunci?

— În prezenţa ei îmi venea tot timpul să casc. Ştiam pe dinafară replicile pe care mi le va servi la ore fixe, meniurile în funcţie de sezon, frazele parazit începute cu inevitabilul „vai ce melodii fredona cînd vîra în priză maşina de spălat rufe” şi ordinea invectivelor cînd înjura „hoaţele” de la alimentara. Cunoşteam numărul bigudiurilor , era imuabil — mereu nouă — a sarmalelor şi chiftelelor pe care mi le punea 'urie. Număra beţele de chibrituri şi exulta cînd aude oficialul 37. Cunoştea şase bancuri jumătate. La al şaptelea, uitase poanta. În zece ani, mi le-a recitat de vreo două milioane de ori. Cînd am simţit că nu mai rezist, femeia