de crimă: la autopsie, se descoperise în ceafa victimei un ac de maşină de cusut, ordinea neclintită din apartament demonstra că nefericita nu opusese nici o rezistenţă.

În timp ce echipa operativă efectua investigaţiile de rutină, căpitanul Dima discutase cu vecinii Valentinei Căliman, soţii Pavelescu. Ei sesizaseră Poliţia, au Erau consternaţi, pierduţi cu firea şi sincer afectaţi. Încercaseră faţă de ingineră sentimente aproape părinteşti ... Convingerea lor, ca şi a lui Costache, de altfel, era că inginera fusese asasinată de bărbatul ce răspunsese anunţului din Mica Publicitate. „Dacă n-avem de-a face cu un sadic, reflecta Dima, psihopat colecţionar de crime gratuite, înseamnă că pe Valentina Căliman o pîndea în orice clipă pericolul morţii. Omul aştepta doar un moment favorabil pe care i-l oferise ea singură: cînd fixezi o vedere, martorii sînt excluşi, totul se petrece cu cea mai mare discreţie. Cum asociase însă necunoscutul anunţul matrimonial, mai corect numărul căsuţei agenţiei cu persoana Valentinei, rămînea o problemă deocamdată nerezolvată.”

— La orice m-aşteptam, se lamenta doamna Lili Pavelescu, dar la un asemenea sfîrşit pentru biata Vali, în ruptul capului, nu! N-avea prieteni, e adevărat, dar nici duşmani.

— De unde ştiţi? întrebase Dima zîmbind. Cine face liste de vrăjmăşii şi mai ales, cine le afişează?

— Sînteţi tînăr domnule căpitan ...

Costache dăduse condescendent din cap, dar în sila lui zîmbise:

„Cînd bătrînii n-au argumente, o iau cu tinereţea interlocutorului...”

Intervenise Pavelescu Etîcî:

— Sînt de acord cu Lili ... vreau să zic, soţia mea. Nu cred să fi avut duşmani.

— Nu crezi! îl întrerupsese bătrîna. E o certitudine! ... Nu uita să-ţi iei haloperidolul! Îs ceasurile 11.

Pavelescu se simţise jenat:

— Lasă, dragă acum ...

Se executase totuşi dispărînd în bucătărie.

— Numai oamenii care excelează, în bine sau în rău, au duşmani teribili, îşi continuase ideea doamna Lili. Cei care stîrnesc invidie sau ură. Biata Valentina era cea mai banală fiinţă cu putinţă, plată şi mediocră cum nu întîlneşti decît prin romanele lui Cehov. Nu zic că se înghesuia să-ţi facă vreun bine, dar nici brînci în prăpastie nu ţi-ar fi dat.

Pavelescu se oprise consternat în pragul odăii.

— Scumpa mea! E o impietate ... Doamna Lili întorsese către el năsucul cîrn:

— Cred că dumnealui are acum nevoie de adevăr nu de epitafuri elogioase.

— Aveţi dreptate, rîsese Costache. Am să vă mai deranjez.

În apartamentul Valentinei Căliman, îl găsise pe nea Firică Şucarul, venit să arunce o privire la locul faptei. Era un bărbat robust, bine dispus, cu o figură caraghioasă, producînd la prima vedere ilaritate. Amănuntul, departe de a-l deranja îl distra nespus:

„Măi băieţi, dacă făceam cinema la capitalişti, eram milionar! Am moacă! Din păcate, papa Rădulescu era capsoman. Zicea că artiştii-s neserioşi. Fac ciroză şi datorii ... Da’ tot am avut baftă. O ştiţi pe nevastă-mea! Zînă! Cînd am ieşit de la sfat, am întrebat-o: De ce m-ai luat, scumpo? Toată lumea zice că semăn cu o minge călcată de maşină ... Aş! Sînt invidioşi, Firică! Eşti leit Poppey Marinarul!”

Agil, în ciuda corpolenţei, maiorul Rădulescu se orientase prin apartament cu siguranţa unui vechi locatar:

— La astea ordonate, decretase, percheziţia-i simplă. Găseşti totul clasat, etichetat, banderolat, legat cu funduliţe roz ... Uite aici cam la un kil juma’ de epistole! Expeditor — Zaharia ... Cine-i ăsta?

— Fostul soţ al victimei. S-au despărţit acum zece ani.

„Era economist, un bun specialist se pare, explicase doamna Pavelescu. Noi l-am cunoscut destul de puţin. A părăsit-o aproape după ce s-au mutat”.

„De ce?”

„Nici măcar Valentina n-a ştiut-o vreodată. A plecat de parcă s-ar fi dus să-şi ia ţigări şi nu s-a mai întors. Un bărbat bine, dar ermetic. Ferească Dumnezeu de asemenea indescifrabili!”

Costache se uitase instinctiv la Pavelescu. Omuleţul era de-o trasparenţă înduioşătoare. Cu o singură privire îi desluşeai pînă şi aluniţele de pe suflet.

— Să-l cauţi pe Zaharia ăsta, dispusese maiorul Rădulescu greblîndu-şi cîrlionţii pe deasupra urechilor. Nu cred eu în crime pasionale după ce s-a răcit cearceaful, dar în fine, poate prinzi un tuyau ...

— Vreau, sa trec înainte pe la Institutul unde a lucrat.

— O.K. fiule! Îşi plimbase maşinal ochii în lungul zidurilor, oftînd: O amărăşteancă! Cine naiba să-i fi purtat sîmbetele? Tot ce-a adunat aici nu face nici 100 000 de lei. Economii, singurătate, panica zilelor libere, groaza de calendar ... Vremea trece prea repede, sau prea încet. Pe de-o parte îmbătrînesc, cum îmi umplu timpul — pe de alta! ...

— Eşti în dispoziţie filozofică, nea Firică.

— Aşa şi-aşa ...

Se lăsase brusc în genunchi şi începuse să pipăie sub tăbliile mobilelor. Costache surîsese ironic:

— M-am uitat şi eu. Rien de rien.

— Şi totuşi undeva trebuia să-şi fi ţinut avuţia: carnetele CEC şi ce fleacuri de bijuterii o fi avut.

— Trebuia! Bănuiesc că asta căutai.

Era o casetă de lemn lustruit, fără încuietoare. Ca să nu se deschidă, capacul fusese asigurat cu un elastic puternic.

— Unde ai găsit-o?

— Pe spatele dulapului din dormitor. Spînzura de-un cui perfect lipită de perete.

— Bravo Costache! Dacă deschizi pînă la urmă agenţia aia de maimuţoi inteligenţi şi particulari, accept direcţia. Da’ apropo, de ce m-ai lăsat să mişun la sol?

— Mi-am închipuit că-l cauţi pe asasin. Vreo tehnică nouă.

În casetă se aflau într-adevăr trei carnete CEC în valoare de circa 70 de mii de lei, cîteva coroane de aur, două verighete moderne înainte de război, o pafta de argint şi un  inel splendid cu smaragd.

— Asta-i o avere, opinase Şucarul. Preţul rubinelor şi la smaragdelor a crescut fantastic de cînd India le-a interzis exportul... Hopa! Cred c-am dat de-o chestie interesantă.

Fotografia se afla pe fundul casetei, într-un plic carte de vizită. Un bărbat frumos, luat din trei sferturi, îşi ţintuia privitorul cu expresia caracteristică a tinerilor dandy deceniului '80. Poza transmitea instantaneu părerea excepţională despre sine însuşi a subiectului şi, consecinţă imediată, o siguranţă insolentă, aproape insultătoare: „Sînt formidabil!!”

Aceeaşi siguranţă se desluşea în caligrafia hotărîtă a rîndurilor de pe verso:

Nu trebuie să fugi, totul e să pleci la timp. N-am te înşel, am să dispar. Coco.

Nea Firică fluierase subţire:

 — Mama lui de escroc!

 

 

Fuseseră însă de acord că personajul merita toată atenţia. În primul rînd, Valentina îi păstrase fotografia la „secret” şi nu