se epuizase actualitatea, dar chiar şi acum, punea pe gînduri) surprindea prezentarea grafică. De obicei, expeditorii care vor să rămînă anonimi recurg la litere decupate din diverse publicaţii. Textul adresat Valentinei era confecţionat cu litere şablon, întrebuinţate de obicei la lozinci sau, în caractere mai mici, de către florari la completarea panglicilor de pe coroanele funerare.

— Deşi a trecut atîta vreme, mi-am închipuit că v-ar putea interesa.

Costache se uită la doamna Lili cu gîndul în altă parte:

— Poftim? Aţi procedat foarte bine. Mi-aţi spus că la vremea respectivă, victima a fost foarte afectată de rătăcirea scrisorii.

— Direct nenorocită. Vali părea chiar speriată, era mereu plînsă, şi situaţia a durat cîteva săptămîni. încă îi spuneam: „Măi fetiţo, nu te pierde cu firea. Cine are nevoie de tine o să te mai caute, ştie unde să te găsească.”

Costache se întoarse la Minister şi intră direct în biroul maiorului Rădulescu. Auzind uşa, Şucarul ridică privirea din hîrtii, făcu un semn că are ceva de isprăvit, mai aşternu cîteva cuvinte, apoi îşi puse pixul după ureche. „Ca băieţii de prăvălie sau amploaiaţii de odinioară”, spuneau colegii mai vîrstnici. Îi îndreptă căpitanului Dima o privire ascuţită:

— Salve! Ce-i cu faţa asta în beznă?

Costache scoase scrisoarea din buzunar şi i-o întinse fără nici o vorbă.

Nea Firică Şucarul o apucă delicat, în manieră lui personală. Degetele operau ţeapăn şi delicat, sugerînd „degetele” unei pensete.

— Te-a tulburat? Ce-i drept, nu seamănă a invitaţie la un picnic cu biciclete, blugi prespălaţi şi ouă răscoapte.

Costache se trînti în fotoliul deasupra căruia se aflase pînă mai acum cîteva luni, portretul unuia al dracului de zîmbăreţ.

— Nea Firică, să nu-mi povesteşti c-am picat şi eu în securită, dar sînt convins că-n spatele crimei se ascunde o afacere veche de-a lor. Toate indiciile şi maniera de lucru converd spre această concluzie.

—Dacă ipoteza ta e valabilă, bărbatul făcea parte din activul secret. Un superb din ăsta ar fi fost în în cel mult o lună mai cunoscut decît statuia lui Mihai Viteazul. Apropo.

— Ce-i?

— Măi Costăchel, dacă tot eşti în picioare şi prost îmbrăcat, ia întinde tu mîna şi dă-i lui tetea ghidul Bucureştiului. Mai la stînga, unde erau Operele Alese ... Aşa.

— Ce vrei să vezi?

— Cum stă chestiunea cu uliţa în cauză. Armonii ... Daaa... pagina 28l. Exact cum am bănuit! Au fost demolaţi.

— Scrie în cărticica aia? se interesă Dima, zîmbind sarcastic.

— Scrie. Alde nen'tu, Ceauşescu, a dat cu aspiratorul în tot perimetrul. Calea Rahovei, Sfinţii Apostoli, Antim, Bateriilor ... Ne rămîne o singură soluţie. Arhiva de la municipiu. Trebuie să se fi păstrat undeva vechile cărţi de imobil.

—  Bănuieşti o locuinţă conspirativă ...

—  Te cred şi eu. Coco, după cum se pictează pînă acum, nu era tipul cu un singur număr de telefon şi nici nu mi-l închipui cîntînd la vioară în timpul liber.

Costache se ridică fără chef:

— Îţi spun sincer, nea Firică, eram convins că fata de la florărie o să identifice individul din poză. Aş fi jurat că gentilomul cu liliacul e Coco.

— M-aş fi mirat, dragule. De obicei, ăştia care fac carieră ca bandiţi sînt nişte enigmatici. Nu ştii niciodată unde se duc, cu cine se întîlnesc, unde-i poţi găsi, cu cine-şi petrec noaptea. Şi-n orice caz, fac economie de portrete: copie sau original.

— Vom vedea, oftă Costache. Eu m-am dus.

— Du-te şi schimbă-ţi expresia, dragule! Semeni cu unul care caută un W.C. public de o oră, şi e pe cale să-şi piardă răbdarea.

 

 

Îl zări prin vitrină. Ţinea în braţe cîteva pachete de la Athenee Palace şi aştepta nerăbdător schimbarea stopului.

Simţi că-ncepe să-i bată inima cedînd unei hotărîri bruşte, părăsi florăria. Bărbatul se îndrepta grăbit spre locul de parcare din faţa Hotelului Bucureşti. Tînăra îl ajunse din urmă:

— Mă scuzaţi ... Nu vă mai amintiţi de mine. Vreau să vă spun doar cîteva cuvinte.

Bărbatul răsuci un cap enervat apoi, aproape instantaneu, expresia i se lumină:

— A! Dumneavoastră ... Ce plăcere! Cum să nu vă ţin minte?! Ce s-a întîmplât?

— Azi dimineaţă, s-a interesat un poliţist de dumneavoastră. Ştia de buchetul de liliac. Mi-a arătat fotografia. Sînteţi puţin schimbat dar v-am recunoscut imediat.

Bărbatul încleşta uşor degetele pe pachet. Hîrtia cerată foşni imperceptibil.

— Interesant. Şi?

Vînzătoarea îi căută ochii dincolo de lentilele ochelarilor de soare:

— I-am spus că nu v-am văzut niciodată în viaţa mea.

— Deci l-aţi minţit. Nu ştiţi că nu-i frumos să spui minciuni?

— Ba ştiu. M-a învăţat bunica lu’ Scufiţa Roşie. Dar aşa am simţit eu că e bine ... Că vă fac un serviciu.

Bărbatul îi atinse cu un gest tandru vîrful nasului.

 — Sînteţi o femeie încîntătoare. Mulţumesc.

— Am făcut bine?

Bărbatul zîmbi, ocolind răspunsul:

— Am să vă caut.

Urcă într-o Dacie roşie după ce se asigură că vînzătoarea dispăruse în florărie.

 

 

 

5. TATONĂRI

 

 

Cînd împlinise treisprezece ani, Florina Sîndeanu hotărîse că s-a îndrăgostit de Rhett Butler. După ce văzu şi filmul, decretă că pentru toată viaţa. Aceasta se întîmplase cu doi ani în urmă, cînd citise „Pe aripile vîntului” de dimineaţă, pînă seara. Era în vacanţă. La Călimăneşti, evident, şi nu la mare cu părinţii, evident, şi nu într-un grup vesel, eventual o tabără, ca alţi colegi.

Florina se săturase pînă în gît de plimbările pe Corso-ul călimăneştean sorbind apă de la izvorul 5, din biberonul prizonier în hamuri de piele şi păstrat de la o vară la alta în debaraua din bucătărie: „e bun şi la anul”. Era sănătoasă tun, dar doamna Sîndeanu opinase „că-i păcat să nu bea şi fata, n-are ce să-i strice”.

Se săturase şi de filmele vechi vizionate de trei ori pe săptămînă la Cinema Central, şi de cunoştinţele întîmplătoare pe care părinţii, fără a fi nişte originali, —- oamenii se plictiseau eroic de peste douăzeci de ani — le vînau cu ochi de lynx. Întrebările interesante plouau în jurul Florinei: „În ce clasă eşti? ... A! Va să zică ai treaptă ... Bravo! (De ce, bravo?!) Unde vrei să dai?” ... După aceea, interesul ostenea şi discuţiile dintre cele două perechi — doamnele în faţă, domnii cîţiva paşi în urmă — ajungeau invariabil la