Tot de atunci, Florina îşi făcuse din Scarlett un model. Se îmbrăca în verde, privea strălucitor ridicînd o sprînceană (nu pe cea dreaptă ca Vivien Leigh, îi era imposibil, dar mergea şi stînga) iar de cel puţin cinci ori pe zi anunţa pe oricine era dispus s-o asculte: „La asta am să mă gîndesc mîine!” La care maică-sa replicase fără nuanţe, cîrpind-o scurt: „Eu îţi spun că bunică-tu e bolnav şi tu-mi faci cinema?! Nesimţito!”

Familia Sîndeanu locuia în Piatra Neamţ, pe una din puţinele străzi rămase din vechiul oraş. O vilă drăguţă, confortabilă care nu se deosebea decît în privinţa culorii obloanelor de suratele din jur. În schimb grădina, deşi nu prea mare, era cu adevărat frumoasă iar lipsa de veleităţi jardiniere a Sîndenilor îi salvase pitorescul: copaci bătrîni, vegetaţie nestrunită de foarfeci meştere, tufe de trandafiri sălbateci, alee cu dale năpădite de buruieni. Indiferent de sezon, Florina zăbovea mult în grădină. Aici îşi făcea lecţiile, citea dar mai ales, visa. Iarna, îşi închipuia că s-a rătăcit în pădure ... E flămîndă, înfrigurată, speriată ... Departe, în întuneric, pîlpîie o lumină răşinie, îmbietoare. Fereastra aceea, ochi de jăratec în noaptea îngheţată, inspiră căldură şi linişte ... O anume linişte vestitoare de minunate aventuri ... De doi ani, aventura minunată se numeşte Rhett Butler ...

Şi pe neaşteptate, — ce întîmplare extraordinară! — aventura s-a mutat chiar alături, în casa domnului Soare care a murit anul trecut. Florina nu ştie cum îl cheamă pe noul proprietar, sau poate numai chiriaş, nu e sigură, dar e sigură că l-a întîlnit pe Rhett. După o săptămînă, Florina îi cunoaşte programul respectat cu o pedanterie de ceasornic. A lipsit două zile de la şcoală şi l-a urmărit pas cu pas. La l2 şi jumătate, fără abatere, face o plimbare prin centru şi cumpără toate ziarele pe care le găseşte. Şi o pîine. Femeile, constată Florina, chiar şi cele bătrîne, — una avea cel puţin douăzeci şi cinci de ani, dacă nu treizeci — îi zîmbesc şi întorc capul după „le beau tenebreux”. El pare că nu observă nimic sau s-a obişnuit de mult cu asemenea omagii. Poate că-l şi plictisesc. După ce se întunecă, mai face o plimbare şi trece obligatoriu pe la Poştă.

Florina se simte intrigată la culme. Omul acesta nu are serviciu? E oare în concediu? Nu aşa arată un concediu ... Poate-i scriitor, îi trece brusc prin minte, şi simte că începe să-i bată inima ... Ce mănîncă? Doar pîine?. Nu pare sărac, numai scurta de antilopă, „absolut superbă”, face o grămadă de bani ... De ce nu mănîncă la Pietricica? ... de ce telefonează de la Poştă şi mai ales ... cui?

— Alo, Cinema! o apostrofă taică-său, un bărbat de vîrstă mijlocie care cîndva fusese tînăr şi chipeş. N-o uitase şi în consecinţă, era tolerant cu alţii. Unde pleci la ora asta?

Florina îşi trase pe mîneci vindiacul îmblănit:

— Îl scot pe Bulă afară.

Bulă era fox-terrier-ul de culoarea cafelei cu lapte al Florinei. Sîndeanu îl botezase Bulă pentru că îl socotea dat naibii în ciuda aerului prostănac. „Ai remarcat? De cîte ori apare Ceauşescu la televizor, începe să urle. Demonstrează-i că nu sînt ovaţii! Ăsta zic şi eu, protestatar iscusit”.

Doamna Sîndeanu, o femeie autoritară, cu puseuri de romantism, interveni:

— L-ai mai scos azi de vreo cinşpe ori.

— Dacă preferi, spuse Florina nazală şi importantă, am un rendez-vous la gard cu Clark Gabie.

Sîndeanu se interesă serios:

— Vă exprimaţi în valahă sau texană?

— „La asta am să mă gîndesc mîine„.

Doamna Sîndeanu stinse ţigara şi dădu drumul la televizor:

— Aiurită mai e fie-ta! În fiecare zi se crede în alt roman.

O lăsă totuşi să plece. Nu era încă tîrziu şi avea grijă de sănătatea lui Bulă pentru care încerca o slăbiciune specială. Totdeauna iubise cîinii, o înduioşa chiar şi soarta maidanezilor ...

... el niciodată. O simţeau şi animalele şi aversiunea era reciprocă. Amănuntul în sine îl iritase multă vreme. Oamenii nu-şi dau seama cît de multe javre există pe lume. Bagi de seamă abia cînd toţi îţi arată colţii. Toţi, pretutindeni: la Paris, la Tokio, în Hong-Kong, la Zürich... Toţi, indiferent că-i chema saint-bernard, scottish-terrier, buldog sau pechinez isteric.

Auzi foarte aproape lătratul lui Bulă şi o grimasă îi strîmbă liniile feţii. „Puştoaica! Se ţine scai de mine. Acum e chiar sub fereastră... N-am să scap niciodată de curve? ...”

O simţea tot timpul în spatele lui: pe stradă, la coadă — ziare şi pîine, altceva nu consuma; venise cu portbagajul plin de alimente, băutură şi ţigări — pîndindu-l din spatele perdelelor. O mucoasă crudă încă, în perspectivă nostimă dar nu mai mult, acum „enfant terrible” care începuse să viseze, peste cîţiva ani proaspătă şi naivă. „Cu una că asta să te însori, nopţi încleştate cauţi pe alte uliţi”.

Se considera expert în materie şi chiar era. Într-o carieră sentimentală care număra peste două decenii, nu înregistrase nici un eşec. Şi abordase numai femei de prima mînă. Se întrebase mereu cum s-ar putea defini farmecul, puterea de seducţie, suflul acela insesizabil care făcea dintr-un bărbat sau dintr-o femeie nişte cuceritori. La fel de greu de definit, depăşind hotarul cuvintelor, ca şi esenţa, substanţa umorului ...

Împrăştie hîrtiile care se aflau pe masă împreună cu un teanc de cărţi (pentru decor), aprinse o ţigară şi deschise larg fereastra.

„Dacă o să constate că i-am înregistrat prezenţa, o să mă lase în pace”.

Rămase cu coatele rezemate pe pervaz, ca şi cum ar fi vrut să aerisească fumînd la geam o ţigară.

Florina ajunsese demult dincolo de poartă şi avea aerul că se plimbă prin faţa casei. Strunea cîinele cu o voce mai ridicată decît ar fi fost nevoie şi cu inimă val-vîrtej, încerca din răsputeri să se facă interesantă:

— Nu acolo, Bulă! ... Te murdăreşti! Quelle horreur! Vrei să-l imiţi pe dogul lui Michael Jackson? N-am să te mai las să stai la video ...

Bărbatul aruncă ţigara plictisit:

„Show-ul ăsta mi-e destinat mie...”

Incidentul lăsase însă o dîră, reverberaţii care conduceau spre alte imagini. Glasul îi aducea uşor aminte de Camelia. Aceeaşi rîzgîială de copil alintat care se ştie inteligent,