„Camelia ...Valentina ... Cele două nume nu se puteau despărţi. Valentina, o imbecilă! O imbecilă şi pe deasupra şi ghinionistă. Cea mai nefericită combinaţie ... Ce caraghioasă e viaţa! Destinul unei gîngănii amărîte condiţionat de cel al lui Ceauşescu! Dacă el rămînea «cel mai iubit fiu», Valentina trăia azi. Şi precis că s-a bucurat cînd i-au sporit butonierele la blazer...”

Un rîs cinic îi descoperi dantura regulată:

— Valentina Căliman! Încă o victimă a Revoluţiei!

Sîndenii urmăreau la televizor o emisiune electorală. Doamna îl susţinea pe Cîmpeanu — „e o persoană foarte bine, m-am săturat de mutre de mitocani, arată ca un marchiz”, — domnul era Raţist:

„Are lovele şi intimităţi de glumă cu Elisabeth Qeen. Aşa că mă scuzi mata, madam Sîndeanu, România nu-i sală de dans, poa’să sară peste menuet, chestia-i ce facem cu geamparalele din economie!”

O simţi pe Florina şi-i azvîrli peste umăr:

— Ce mai zicea nea Gabie?

Ochii Florinei străluceau:

— Data viitoare îi cer un autograf.

Izbutise să zărească masa plină de hîrtii şi dicţionare, şi nu înceta să se minuneze: „Ce chestie Zeiss! E scriitor ... Precis! Trebuie să aflu cum îl cheamă." ... Se repezi la pian şi începu să cînte cu entuziasm şi convingere şlagărul lui Marcel Dragomir, urlînd cît o ţinea gura: „Te-am căutat, printre nori de fum ...”

Sîndeanu o întrerupse cu blîndeţe:

— Florinei, tată, lasă-ne să auzim ce vor ăştia. L-ai căutat, l-ai găsit, ce mai vrei? Îl mai cauţi şi mîine.

Florina îşi înfipse cu zgomot mîinile în claviatură—final bubuitor — şi piruetă scaunul cu l80 de grade:

— Da! emise cu hotărîre. L-am căutat! Şi-o să-mi dea şi un autograf!

— Perfect, iubito. Cere-i te rog unul şi pentru mine de la Mussolini. Îmi zise un tip la coadă că domiciliază în acelaşi cartier.

Florina îşi săltă bărbia cu dispreţ nimicitor: „Ce lipsiţi de imaginaţie sînt bătrînii!”

Căpitanul Costache Dima descoperi cartea de imobil a clădirii demolate din strada Armoniei (locul unde trebuia să aibă loc întîlnirea fixată Valentinei în urmă cu cinci ani şi ratată din pricina doamnei Pavelescu) la arhiva sectorului 4. În document, figura, la parter, un singur locatar: Mircea Iancu, inginer la IDEB, născut la Timişoara, etc ... Costache îşi notă datele, ca şi a celorlalţi chiriaşi ai imobilului, şi începu investigaţiile.

Aşa cum comenta cu maiorul Rădulescu, nu înregistra surprize, ci i se confirmă ipoteza.

— Tipul exista în Armoniei 3 sub o identitate falsă. Nici urmă de inginerul Iancu la IDEB şi tot asemenea cacialma datele din buletin. Ăsta s-a născut la Timişoara şi eu la Los Angeles, primul Avenue pe dreapta.

Maiorul Rădulescu îşi suflecă buzele ondulate. în clipa aceea semăna atît de izbitor cu Poppey Marinarul încît, deşi cătrănit, Costache începu să rîdă.

Maiorul îl privi încîntat:

— Rîzi?! Perfect! Asta face bine la ficat. Ai observat? Toţi hepaticii sînt la origine triste figuri.

— Chestia-i ce facem nea Firică! Tipul a fost securist,     asta-i   limpede.   Acum, fireşte, s-a   dat   la fund. Cum îl dibuim?

— Mda ... E o problemă. Presupun că nu există nici măcar fictiv, repartizarea lui la altă adresă. Ce să-şi mai bată capul băieţii? Cui, ce-i pasă? Cînd te scot cu şifonierul şi oala de noapte în stradă, unde l-au azvîrlit pe vecinul de la 2? Cu ceilalţi locatari ai stat de vorbă?

— N-au existat decît doi chiriaşi. Iancu la parter şi o familie de farmacişti, Văleanu, la etaj. Era un imobil vechi, construit cam prin preajma primului război mondial. Ceva între casă boierească şi blocurile de mai tîrziu.

— Le ştiu. De Văleni ai dat?

— Da. S-au mutat pe Titulescu.

— Farmacişti! Relaţii şi bani. Altfel, admirau acum Militarii. Zii, fiule!

— Vedeau foarte rar personajul şi îşi închipuiau că lucrează în provincie. Politicos, rezervat, evitînd orice apropiere. L-au recunoscut în fotografie dar nu cu certitudine. Îl întîlneau rar şi numai noaptea.

— Vizite? Muieri? Chefuri?

Costache îl privi plictisit:

— Nimic, meştere. Dar am şi ghină! Vălenii sînt dintre ăia pe care efectiv nu-i mai interesează nimic, după ce au închis uşa apartamentului.

Maiorul Rădulescu îşi fixă pixul după ureche apoi, cu coatele pe masă, vorbi pe sub coviltirul degetelor împreunate:

— Dragul meu, nu văd deocamdată, decît o singură soluţie. Să cercetăm la milimetru trecutul Valentinei Căliman.

— Cum?!

— Cu lupa şi ajutorul lui Dumnezeu.

Costache vizită din nou studioul din Bulevardul Magheru. Dinu Zaharia, fostul soţ al Valentinei, îl aştepta în ţinută de oraş. Avea un aer care expedia, simţeai că urma să-şi pună doar mănuşile şi să încuie apartamentul.

— Nu vă reţin mult.

— Sper. Am un rendez-vous în tîrg ... Îl cercetă scurt şi începu să rîdă: Bănui că eşti la ananghie şi mie teamă că nu pot face nimic pentru dumneata. Ia loc ...

Costache încercă să formuleze scurt, cîntîndu-i oleacă la piculină: „sînteţi singurul care ..., cel mai apropiat ..., spirit de observaţie ..”

Zaharia îl întrerupse sîcîit:

— Dragul meu, probabil că rîndul trecut, n-am fost îndeajuns de explicit. Valentina era omul cel mai singur pe care l-am cunoscut în cincizeci şi cinci de ani. Şi asta spune ceva! La nunta noastră, ea personal, n-a avut nici un invitat.

— Imposibil!

— Ba foarte posibil. Rămăsese fără părinţi încă din adolescenţă. A isprăvit facultatea la fără frecvenţă. N-avea fraţi, surori, unchi, mătuşi, naşi, cumetri, etc ... Ba!  Stai o clipă! O verişoară mai depărtată pe care am văzut-o de trei sau patru ori în viaţa mea. Camelia ... Camelia Dan.

— Unde o pot găsi?

— Habar n-am.

Costache îl privea înfrigurat:

— Vîrstă, profesiune ... Ceva trebuie să ştiţi.

— Lucra la un Shop, parcă. Cel puţin într-o vreme. Vîrsta? Ce să-ţi spun? Azi, cred că are vreo 36—37 de ani. Ca stil, opusul desăvîrşit al Valentinei, de aia şi cred că nu aveau texte comune. Începu să se îmbrace: Nostimă, altfel, vioaie, chicoasă. Prototipul de plaisiristă care în filmele „epocii de aur”, nu isprăveşte tocmai OK. Emana un soi de climat louche ... Mă întreb chiar ce o fi devenit ea acum ...

Privirea lui Costache strălucea:

— Vedeţi că am avut dreptate? Mi-aţi oferit o grămadă de informaţii utile.

Zaharia îl cercetă amuzat şi-l bătu uşor cu degetele pe obraz.

— Ce bine ar fi dacă toată lumea s-ar mulţumi