Ploua dar acesta nu era un amănunt care să-i indispună pe soţii Pavelescu. În zile umede şi ceţoase, cu ploaie măruntă, încăpăţînată, bătrînii înregistrează sensibile minusuri de dispoziţie. Durerile din oase devin acute, iar nostalgia capătă culori sumbre, starea de spirit e înfiorată: „Nu mi-ar place să mă îngroape pe o vreme ca asta”... Ca şi cum „dincolo”, s-ar pune chestiunea umbrelei.

Paveleştilor, dimpotrivă, ploaia le creea un înviorător sentiment de vacanţă; trîndăvia îşi găsea justificare chiar şi faţă de ei înşişi şi se simţeau minunat în interiorul cald, cu o farfurie de dulciuri pe masă din care ronţăiau tot timpul, ascultînd plînsul streşinilor, vaietul asfaltului ud sub roţile maşinilor, degetele fine ale ploii încercînd ferestrele. Privind cu o inexplicabilă mulţumire geamurile şiroind de lacrimi, însăilau taclale nesfîrşite, emiţînd apoftegme bătrîneşti, panseuri adînci asupra fenomenului viaţă.

Într-o astfel de înserare cenuşie, la scurt timp după asasinarea Valentinei Căliman, doamna Lili şi Mişu Etîcî filosofau dinaintea unei cafeluţe cu rom de 37. Nu se pomenise de mult prin alimentare şi cumpăraseră cîteva sticle în vederea unor viitoare savarine. Cum nu se găsea însă frişca ...

Doamna Lili îşi aprinse una din rarele ei ţigarete. Un pachet dura cîteva luni; niciunul din ei nu era fumător. Din cînd în cînd însă, bătrîna „se fasona”, avînd impresia că-i stă bine.

— Există totuşi un destin, declară ea visătoare. Îl avem fiecare, cît de anonimi am fi ...

Bătrînul ciuli urechile. După ton, urma ceva interesant. Nu se sătura niciodată ascultînd panseurile „Lilişorului” pe care le găsea pline de miez.

— Cel mai mult mă impresionează însă, intervenţiile spectaculoase ale destinului. Cînd pur şi simplu îi văd mîna manipulînd piesele pe échiquier –ul vieţii ...

Pavelescu căscă gura, căpiat de admiraţie:

— Extraordinar! Unde ai citit chestiunea? Nevastă-sa roşi de plăcere şi ridică modestă din umeri:

— Ei, mare lucru!

— De fapt, ce vrei să spui?

— Mă gîndeam tot la biata Valentina. Dacă am fi avut ochiul limpede, dacă am fi ştiut să ne uităm, am fi văzut că totul era trasat dinainte. Că era condamnată. Avanpremiera o făcuse vară-sa, sau ce i-o fi fost ... Camelia.

— Fantastic! Uite, la asta nu m-am gîndit.

— Au avut acelaşi destin. Pur şi simplu ţi se zbîrleşte pielea ... Ajunge, Mişule, cu romul!

— Încă un deget, Lilişor, e vasodilatator ... Ce ziceai tu de Camelia?

— Păi şi nefericita aia a murit asasinată şi tot în condiţii din astea, tenebroase. Criminalul n-a fost descoperit niciodată.

— Ce vorbeşti?! De unde ştii?

— Mi-ar fi zis Valentina ... Ştii, Mişule, cînd stau acum şi mă gîndesc Ce să mai discutăm! De la distanţă, totul se vede altfel. Acum, realizez că de fapt, Valentina nu era atunci atît de îndurerată ...

Pavelescu respinse, dînd din mînă hotărît:

— Ce tot spui?! Era singura ei rudă, asta ţin minte precis.

— Tocmai! Nu era atît de îndurerată, cît de speriată, înfricoşată! Nu plîngea. Tremura de frică, asta e!

Bătrînul sorbi ultima picătură:

— Chiar că mi se zbîrleşte pielea. Tu crezi că ... Nu-şi termină fraza. În realitate, nu ştia unde vrea să ajungă nevastă-sa. Doamna Lili îşi îngustă privirea şi se aplecă peste masă, şoptind conspirativ, de parcă i-ar fi fost teamă că sînt auziţi:

— Camelia s-a prăpădit cam în aceeaşi perioadă ... Şterge-te la gură!

— Care perioadă?

— Cînd s-a stricat treaba dintre Valentina şi Coco. C-o fi fost puţin mai înainte ori după, dar pe atunci ...

Pavelescu o urmărea cu sufletul la gură:

— Ce concluziune tragi?

Doamna Lili îşi trecu degetul pe sub dubla bărbie grăsuţă:

— Uite, gîtul mi-l pui! Pe amîndouă le-a lichidat acelaşi individ.

6. O PISTĂ

Într-o singură dimineaţă căpitanul Costache Dima obţinu informaţii, dacă nu ample, în orice caz concludente despre verişoara Valentinei Căliman. Camelia lucrase timp de zece ani la shopul de la Athenee Palace, vara fiind detaşată pe litoral la „Com-Dulăi” (în argoul vaporenilor, dulău echivalînd dolar), filiala care funcţiona sub barul Melody, din Mamaia.

— Din 1984, dispare.

— Cum adică, dispare?!

Se aflau la restaurantul Berlin, unde maiorul Rădulescu insistase să ia un coniac, ca să-şi mai schimbe ideile. Localul era plin, gălăgie asurzitoare, trafic nespus. Maiorul cuprinse peisajul — vacarm şi mişuneală — într-o privire mulţumită.

„S-a schimbat aspectul oraşului. în ciuda străzii neliniştite, a spiritelor înfierbîntate, a patimilor care clocotesc, a excedentului de mitinguri şi manifestaţii, priveliştea se însănătoşeşte. E mai colorată, mai vioaie, simţi viaţa pulsînd, oamenii se mişcă mai uşor, parcă au învăţat din nou să zîmbească ...”

Ce-l surprindea însă, fără a găsi un răspuns satisfăcător — concretiza impresii pînă în clipa aceea vagi — era faptul că nu se mai putea orienta atît de lesne pe harta ambianţei sociale, a peisajului uman. Doar cu cîteva luni înainte, aflîndu-se într-un grup de oameni — tren, stradă, piaţă, restaurant — îţi identifica dintr-o privire orice individ, situîndu-l exact în compartimentul său social: medic, muncitor, avocat, bişniţar, etc. Prin teroare şi mizerie, fostul regim care nu accepta individul ci doar turma peste care împărăţeau două vedete, izbutise cu mici excepţii, să uniformizeze fizionomiile, oamenii devenind o simplă masă de entităţi anonime.

„Au fost de ajuns doar cîteva luni, pentru ca individualităţile să capete contur şi relief.”

Pe el, unul, nu-l nelinişteau în mod deosebit nici tulburările din ţară: „e firesc ca un eveniment excepţional, de asemenea amploare, să nu se consume într-o linişte de catedrală. După decenii de cumplită refulare, explozia patimilor, în funcţie de convingeri politice, vechi suferinţe, temperament şi glande, e normal să fie raportată la scara Richter.”

— Nea Firică, mă asculţi? De ce naiba m-ai adus în brambureala asta?

— Peste tot e la fel. Aveam chef să beau ceva. Nu găseşti strop de alcool în tîrg ... Ziceai că shopista a dispărut în ’84.

— A fost asasinată.

Maiorul rămase cu paharul la mijlocul drumului şi uimirea imobiliza cîteva clipe figura de cauciuc:

— Cum ai aflat?!

— Mi-au şoptit-o soţii Pavelescu, iar cercetările confirmă. Vin acum de la tribunal.

— Ei, lasă-mă!

— Eu te las, surîse Costache încîntat de efect. Dar mai întîi, trebuie să fac o precizare: acelaşi modus operandi! Moartea a fost provocată de un ac de maşină de cusut, înşurubat cu aplicaţie în ceafa victimei.

Turtit