de senzaţie, maiorul Rădulescu se lăsă pe spate, dezechilibrînd un chelner care încerca să se strecoare printre mese, cu un platou imens.

— E nebun?! Doar un nebun îşi semnează crimele.

— Sau foarte sigur de el, aprecie Costache.

— Oricît de sigur ai fi, nu comiţi acte iresponsabile. Spune mai departe! Ce rezultă din dosar?

— S-a judecat la Tribunalul sectorului l. Aici, altă bombă!

Clipit de nerăbdare forfecă privirea maiorului. Costache zîmbi cu tîlc, urmărindu-i atent reacţiile:

— Dosarul a fost clasat. în timp record. După o lună de cercetări. Asasinul-necunoscut.

Cu un gest spontan, maiorul Rădulescu îi strînse puternic braţul peste masă.

— Ai avut dreptate, Costache. Crima, de fapt ambele crime, ţin de parohia „băieţilor”. Din l948, deci în peste patru decenii, dacă ne referim la dosarele cercetate onest, fără indicaţii de sus, nu există nici zece crime nerezolvate. Adică, fără autor.

— Îţi place?

— Nu-mi place şi am impresia că ne-am înfundat. Nu avem acces la arhivele secrete ale securităţii. Cît despre liste de personal ... Hai să fim realişti! Nici măcar ei între ei nu se cunoşteau toţi. Poate doar la nivel foarte înalt ...

Costache îl privi cu îndoială:

— Eu aş avea o idee, nea Firică. O să ţi se pară cam pompieristică, dar...

— Pronunţă-te, fiule. Orice e mai bun şi mai bine decît să stai cu mîinile în poale.

— Pomeneai mai adineaori, de nomenclatura fostei Securităţi ...

— Da, ăştia ştiu multe, dar nu cuvîntează.

— Ţi-aminteşti că pe 22 şi 23 decembrie, după ce a picat Ceauşescu, s-a dat citire unei scrisori la Europa Liberă? Un mare grangur secu, fugit în vest, avertiza asupra personajelor care trebuiau imediat imobilizate ca fiind în mod special primejdioase şi devotate regimului. Se referea la Postelnicu, Bucurescu şi aşa mai departe ...

Din pricina atenţiei concentrate, pupilele maiorului deveniră două gămălii insesizabile.

— Da, maiorul Liviu Turcu. Ce-i cu el?

— Ne-am putea adresa lui.

— Cum dai de tip?! rîse Rădulescu. Crezi că-i nebun să-şi afişeze adresa pe toţi stîlpii de telegraf? Ăla se păzeşte şi în vis.

— Nu aşa. O facem prin intermediul Europei Libere şi Turcu, dacă e de acord, ne răspunde la fel. Adică expediem o scrisoare cu tot ce ştim şi bănuim despre Coco, plus o copie după fotografie. Să vedem ce iese. În definitiv, n-avem ce pierde.

Maiorul Rădulescu zîmbi cu toată faţa:

— Ştii, Costăchel, încep să cred şi eu în agenţia aia de cimpanzei inteligenţi şi particulari ... Îi dăm bici! S-ar putea să fie o idee ...

O profesionistă cu părul roşu veneţian şi pleoapele vopsite în nuanţă, îi ceru un foc. Surpriza picta chipul maiorului care bîlbîi ceva nedesluşit şi se ridică aprinzînd bricheta. Gonzesa mulţumi cu un fluturat de gene rimelate şi se îndepărtă ondulînd umeri, şolduri şi ce mai rămăsese. Costache începu să rîdă:

— Ai spor la dame, nea Firică.

— Totdeauna m-au mîncat din ochi. E o fatalitate!

— Ce are fata? întrebă Sîndeanu. De vreo două zile, nu-i în apele ei.

Nevastă-sa croşeta, după carte, un pull-over. Scăpa mereu ochiurile şi era nervoasă:

— Eu ştiu ce-i în capul ei? Probabil că azi se ia drept Dama cu camelii sau le suferă în „Coliba lui Moş Toma”.

Sîndeanu, nemulţumit, se luă după Florina în bucătărie :

— Ce se întîmplă, micuţa mea Lady? N-ai înhăţat încă autograful?

Florina izbucni, palidă de furie:

— Nu mă puteţi lăsa în pace? Nu poate omul să aibă viaţa lui particulară?! N-am pomenit asemenea indiscreţie!

Taică-său zîmbi:

— Scuză-mă, draga mea ... Că veni vorba de indiscreţie! Mi-a suflat Măneasca de chimie că ai făcut rost de doi de 3 într-o singură săptămînă, fără să fi depus eforturi speciale.

— E o vacă! ţipă Florina. Nu are în cap nimic în afară de moaţe.

— Are în schimb un catalog. La amănuntul ăsta cred că ar merita să reflectezi, dacă timpul îţi permite, evident.

— „Am să mă gîndesc mîine”.

Îşi smulse giaca din cuier şi ieşi cu nasul în vînt, urmată de Bulă. Taică-său privi lung în urma ei.

 

 

Sîndeanu sesizase bine. Florina nu era în apele ei. De două zile, Rhett Butler nu ieşise din casă, nu apăruse la geam, ferestrele rămîneau închise ermetic, pubelele de gunoi din faţa porţii erau goale. Noaptea scăpa printre jaluzele un fum de lumină care stăruia pînă în zori. Deci, conchisese Florina, îngrijorată, nu doarme, nu mănîncă. Logic, e bolnav. Bolnav şi singur.

„Cum pot să-l ajut?” Prin minte îi treceau cele mai năstruşnice soluţii. La cea mai simplă, — „scuzaţi-mă, domnule, am impresia că sînteţi bolnav, poate aveţi nevoie de ceva, ştiţi, ca între vecini...” — nu îndrăznea să apeleze. Doar închipuindu-şi situaţia, avea bătăi de inimă, îşi simţea pînă şi ceafa roşind.

În aşteptare, dădea tîrcoale locuinţei mute, nădăjduind să surprindă cea mai mică mişcare. După o vreme, Bulă, neobişnuit cu atîta gimnastică în aer liber, începu să scîncească a somn. De altfel, o strigau să intre în casă ... Chipul Florinei căpătă o expresie hotărîtă: „dacă pînă mîine la prînz nu apare sun la uşa lui”.

Doamna Sîndeanu o măsură din cap pînă în picioare:

— Tu nu mănînci nimic?

— Pe lumea asta nu există numai burtă. Mai are omul şi altceva.

— Ştiu. Şi ceafă. Bună pentru niscai scatoalce. Florina urcă în camera ei cu ochii plini de lacrimi.

 

 

Nu ieşea din casă, pentru că n-avea chef. Şi pentru că atrăgea prea mult atenţia; oamenii începuseră să-l cunoască. Îl saluta jurnalistul, proastele de la pîine şi poştă îi zîmbeau pînă la cercei, arătîndu-i ce dentist bun au ... În fond, ar fi putut să reziste şi o lună fără să treacă dincolo de pragul casei. Nu era mîncău, nu consumase nici o treime din provizii, avea un stoc suficient de ţigări. Şi de ziare se putea lipsi, suplinite de radio şi televizor. Chiar dacă nu spuneau ele totul, te puteai orienta.

Afundat în fotoliu sau trîntit pe divan, îşi spunea că în viaţa lui nu avusese atîta timp să reflecteze: la cele petrecute, la cele ce se vor întîmplă ... Viitorul nu-l îngrijora. Totul era să scape dincolo. „E pesemne o soartă a românilor să-şi găsească dintotdeauna salvarea în vest ... Nu-mi trebuie nimic altceva decît să ajung la Viena. După aceea,