— Mi-a crescut ceva pe nas?!

Ciobanul îşi aprinde o ţigară. Mă priveşte vesel. Desluşesc chiar un licăr de inteligenţă. Hotărât, nu-i un tip cu maniere, dar nici imbecil.

— Poate râdem împreună, propun.

— Eşti prea caraghios ca să fii adevărat, şi se ridică. Vezi ceva marţiale. Police?

Nu aşteaptă răspunsul şi se duce la bar. Scoate o sticlă şi două pahare. Mă întreabă din priviri. Răspund idem, că nu. Bea singur, fără remuşcări. E de-al casei.

— Unde-i Nina?

— Dacă ştiam, se hlizeşte, mă aflam în altă parte, nu crezi?

— Aveaţi întâlnire?

Colţul gurii îi zvâcneşte. Respiră adânc înainte de a-mi ţine un discurs:

— În mod normal, problema mă interesează numai pe mine. Sunt însă un tip paşnic, nu vreau să am de-a face cu poliţia. De-aia nici nu am continuat meciul...

— M-ai menajat!

— Nu tocmai, dar m-am prins care-i situaţia şi trec pe armistiţiu.

— De ce-ai sărit imediat la bătaie?

— Am crezut că eşti vreun fante de-al Ninei. Sunt prea tânăr, cum zice ea, ca să fiu blazat. Azi-noapte, în dormitorul din stânga, se recitau jurăminte înfocate. Vin acum, după cinci ore, şi dau peste un Făt-Frumos!

Trec peste chestia cu Făt-Frumos, am impresia că nu-i sinceră. Pentru rest, mi se umflă bicepşii. Dacă unul ca ăsta poate să fie gelos pe mine, Un-Metru-Şi-Un-Pic, înţelegeţi...

— De când sunteţi combinaţi?

— De şase luni. Când vine în România, mă caută.

— De data asta, când te-a căutat?

— Păi, e luni... sâmbătă dimineaţă. M-a sunat la serviciu.

Am o faţă expresivă şi flăcăul începe să râdă iar:

— Imaginează-ţi că am o slujbă!

Îşi strecoară anevoie două degete în buzunarul jeanşilor strâmţi, de unde scoate buletinul şi legitimaţia de serviciu.

— Ca să n-avem probleme... Nu ştiu ce treabă aveţi cu Nina, dar mie nu-mi place să am treabă cu poliţia. Sunt virgin!

Îl cheamă Cătălin Voicu, domiciliază în Bucureşti şi lucrează la Hotel Flora. Recepţioner. Stabilimentu-i de lux, frecventat în special de paşapoarte albastre cu păr blond. Arieni. Recte, dacă te uiţi pe hartă, de la Berlin, ţii mereu Nordul. Primele locuri în statisticile UNESCO, în materie de frigidere îmbelşugate şi autoturisme pe cap de locuitor. Noi îi luăm în schimb, la oţel. Tot pe cap de locuitor.

Ce mai, jimblă caldă la Flora, stai şi'n limbă să te lipeşti! De asta-i Voicu atât de cooperant. Îşi trece mâinile prin părul zbârlit şi se uită la ceas:

— Nu te supăra, şefule, dar la doişpe intru-n tură.

— La ce-ai mai venit?

Râde parşiv, ca o curvă de cincizeci de ani care, în speţă, arată de douăzeci.

— Ca să-i spun c-o iubesc. Vezi, asta n-aţi învăţat-o la Academie!

Ca să mă răzbun, arăt cu degetul spre nasul făcut zob:

— Unde-ai găsit chestia asta?

Tipul chiţăie:

— Nu răspund decât în prezenţa avocatului!

Se cărăbăneşte. La o adică, ştiu unde să-l găsesc. Comit una din frumoasele greşeli ale vieţii mele. Una din alea care nu te lasă să dormi. Ca o amantă infidelă. De care-ţi pasă.

***

S-ar putea crede că dosarele primelor trei victime au fost abandonate. Lucrurile stau puţin altfel. Când ai de a face cu un serial killer, e suficient să rezolvi un singur caz din set şi, ipso facto, ţii în mână soluţia celorlalte.

Concentrăm toate forţele în dosarul Wandei. Ni se pare cel mai semnificativ, oferă cele mai multe pârtii, în ciuda "discreţiei" victimei. De reţinut că toate victimele erau, într-un anume sens, discrete. Gură cusută. Bizar, căci femeile sunt pitpalace de felul lor. Cuvântăreţe. În special, demimondul. Simt nevoia de confidenţă, să-şi etaleze umilinţele sau realizările materiale. Înainte de toate însă, există omul cu contorul, herghelegiul{30} obligatoriu al fiecăreia, cunoscut de toată tagma. Notabil că, în speţă, garidele nu iese la rampă, acţionează din culise.

O explicaţie ar exista. Nici una din cele patru nu făcea prostituţie de gang, nu-şi agăţa muşteriii la colţ de uliţă, iar cu excepţia Wandei, angajată la Club, toate lucrau doar la domiciliu.

Deci nu aveau contact cu colegele de breaslă, nimeni nu intra în intimitatea lor.

Nevăzut, neauzit, egal necunoscut. Killerul nostru s-a baricadat în ceaţă. Plutim în gri-mister, iar eu simt în nări o aromă de Loulou de Cacharel. Cam două sute de dolari flaconul. Peisajul se completează de la sine: cartier rezidenţial, carte de vizită impresionantă, semnalizări de prezenţă în VIP; VIP şi altele asemenea pe care Nea Pămpălache{31} dă bani ca să strecoare un ochi în dormitorul high-life-ului epocii de tranziţie. Mi-e teamă de ideile fixe, dar asta mi se înşurubează cu obstinaţie: garidele e mare mahăr, cu statut inatacabil. Cel mai infect stil de afacere. Îţi cresc cucuiele în cap ca ciupercile, nu-ţi mai încape nici o pălărie.

Am de gând să-l provoc pe Bădoiu la un pariu în sensul ăsta. Tot mă duc la sediu. Mă îngrijorează situaţia Ninei, mă întreb unde naiba se ascunde. Sunt sigur că încearcă să dea de mine. Dacă n-o face, înseamnă că-i în chingi. Strâns talonată.

Tţ! Nina n-a telefonat. O sun pe Coana Aurica. Nimic, dar insistă să revin după ora paisprezece. De ce? E o înţelegere de-a lor mai veche, de pe vremea când Nina n-avea paşaport nemţesc şi mai sălta gălbenuşul{32} prin tramvaie. Dacă se afla la ananghie, băga o sârmă la ora două fix şi bătrâna ştia ce are de făcut.

Poate că acum va proceda la fel. Sunt sceptic, dar bineînţeles că voi reveni.

Soseşte şi Ene. Băiatul ăsta e mult prea expresiv. O faţă pe care citeşti imediat "harta sinoptică a câmpului baric". Cuvintele astea importante le ştiu de la meteo TV. Habar n-am ce înseamnă, dar sună impresionant. Ene are o figură ideală pentru un actor. Vorbeşte singură, cu gura închisă. Pe şleau, n-a făcut nici o brânză, o arie de nebulozitate de origine anticiclonică i-a cuprins întreaga făptură. Întreb scurt:

— Nimic?

— Nimic.

— Pe farfuza aia la care te-a trimis Bădoiu, ai găsit-o?

Dă din cap afirmativ. Îi expediez cu un bobârnac pachetul de ţigări care glisează pe sticla biroului şi-i aterizează în poale.

— Glăsuieşte, fiule!

— Am dat de ea fără probleme...

Rânjesc. Nu m-am îndoit o secundă că