Se ridică de pe canapea, fără să se mai ţină de şale. Cunosc! Emoţiile mari, stările de spirit neobişnuite alungă durerea. Când te aşezi pe scaun, la dentist, nu te mai doare nimic. Până nu deschizi gura, bineînţeles... Mă apucă de revere şi mă trage la fereastră. M-ar putea sălta cu o singură mână. Dă la o parte draperiile de pluş vişiniu. Lumina dimineţii pătrunde violent, ca un bisturiu. Îmi caută pupilele. Din cauza încordării mă uit saşiu:

— Dacă minţi, înseamnă că eşti tata capulzanilor{25}. Zi-i ce vrei de la mine!

— Dă-mi o adresă, unde eventual se ascunde. Unde o pot găsi, înaintea ăluilalt...

Se întoarce din dormitor cu un carneţel deschis. Recunosc scrisul şcolit al Ninei. Strada e undeva pe lângă Schitu Măgureanu, General Cristescu. Există şi un număr de telefon. Formez de două ori şi aştept lung. Nu răspunde nimeni.

— De fapt, ce-i cu adresa asta? A cui e casa?

— A cumpărat-o Nina pentru dragostele ei. E măritată, cu situaţie, nu poa' să tragă la 'otel, cu toţi ciocănarii.

— Mai ştie cineva de ea?

Dă hotărât din cap. Când să ies, mă trage înapoi de mânecă:

— Ascultă, Boabe, dacă m-ai liftat{26} şi paţă Nina ceva, de prohod să-ţi fie în fund de fântână, fără fanfară şi canci lumânare!

***

E ora douăsprezece. Mă introduc în liftul Coanei Aurica şi iau legătura cu sediul. Comunic unde am lăsat maşina. Cer alta şi informaţii despre Ene şi Bădoiu. N-a semnalizat nici unul. Nici Nina, care-a promis să mă caute.

Până la Cişmigiu, iau un taxi. Piesa de schimb, un Renault albastru, mă aşteaptă la câţiva metri de intrarea în Schit. Cu cheile de contact în priză. Plutonierul care mi-a adus-o şi taie frunze la câini în partea opusă, ginind să n-o salte careva, îmi face semn că m-a înregistrat. După care se implementează pe aleile parfumate ale Cişmigiului.

Trag adânc aer în piept. Nicăieri nu-i mai 'oaţă primăvara ca în Cişmigiu! Cunosc o mie de inşi care-or să mă contrazică, dar eu pe ăsta-l ştiu! Sunt copil de oraş, am crescut pe asfalt. Nu că mama ar fi făcut trotuarul, dar n-am bunici şi nici verişori la ţară. Pentru mama, a schimba aerul înseamnă să ia un tren şi să doarmă în oricare alt pat decât cel declarat la poliţie. Mai precis, în loc să joace pocher la Bucureşti, fără cheltuieli de deplasare, filează foiţe la Mamaia sau Sinaia. Dar nu despre ea e vorba acum...

Am ajuns la cotezzo del amore al Ninei, o viluţă arătoasă, din cărămidă aparentă. Ferestrele sunt răscroite îngust în stil maur, unde soarele pătrunde cu şoldul. Da' ce-i trebuie lumină?! Intru în curticică, adulmec meleagul. Nici o suflare. Hogeacul Ninei e la parter. Întâi, sun. Al doilea, bat. Al treilea, bag şperaclul. Pe când eram stagiar, am luat meditaţii de la faimosul Fane Yală, capelmaistru{27} odinioară în lumea spărgătorilor. Azi, a tras şi el la umbră, nu mai primeşte studenţi. Şi-a măritat fetele numa' cu gogoşari{28} cuprinşi, e om de afaceri, sponsorizează un partid. Intri la el doar cu audienţă. Originea dinastiilor se pierde totdeauna în negura trecutului...

Înăuntru, linişte. Interior standard. Clandestinitate şi atletism. De aşternut. Pat cât un hipodrom, bar, frigider şi cămară asigurate. Dulăpior farmaceutic. Provizie de prezervative şi cam la vreo sută de prosoape. Cam tot atâtea casete. Muzică şi filme. Hai să facem un pariu! Dacă în colecţie există o singură mostră à la serialul polonez Cele zece porunci sau alte pelicule din astea superintelectuale, cu câte zece nasoi pe metru pătrat şi tot atâtea drame bârligate, eu...

Sună telefonul şi nu mai am timp să vă spun ce-aş face eu. Răspunde roboţelul. Glasul de cănăriţă al Ninei invită suav la declinarea identităţii şi formularea mesajului. Personajul de la celălalt capăt al firului aşteaptă să se termine poezioara şi declicul care-i dă startul. Pe urmă, fluieră. Cu talent şi ureche muzicală. Celebrul My way al lui Frank Sinatra. Cam cinci, şase secunde, după care închide. E o parolă de îndrăgostiţi. Îmi place ideea, dar asta nu mă face să avansez.

Un tur de orizont prin baie şi bucătărie. Sunt încăperile de obligatorie folosinţă, trădând fie pustiul, fie o trecere recentă prin zonă. Iar pe-aici, s-a trecut. Săpun cleios, prosoape umede, spălătorul din bucătărie ud de-a binelea. Trag apa la WC. Curată. Când nu-i frecventat o bucată de timp, primul jet e plin de rugină.

După calculele mele, Nina a trecut pe-aici, şi-a aranjat ce a avut de aranjat, dar lampa mică{29} o face în altă parte. 

Parchetul scârţâie şi mă răsucesc fulgerător. Un tip se holbează la mine. Ca hartă, arată bine, toate punctele cardinale ale playboy-ului, deşi moaca-i în convalescenţă. Sunt maximum două zile de când a primit un pumn zdravăn la sinuzită.

Constat că-i mai mult decât surprins. Speriat. Profit de avantaj, ţâşnesc deasupra, cum spun francezii, şi-l abordez cotidian:

— Ce mai faci?

Chiar cu tapirul demolat, rămâne un golan arătos. Pariez totuşi, că nu el e tipul care a fluierat My way la telefon. Prea cioban pentru aşa ceva...

Cioban. Mi-o confirmă în următoarea secundă. Un salt de panteră şi tabără cu pumnii pe mine. Fentez cu graţie şi-l catapultez în şifonier. Ala n-are ce face, se deschide şi începe să plouă peste bărbat cu genţi, pălării, saci de voiaj. Clişeul e savuros, te duce cu gândul la filmele cu Stan şi Bran. Lipseşte doar tortul cu frişcă. E din nou în picioare, încep să cred că are ceva cu mine. Fără somaţie, încearcă să-mi aplice un upercut vânjos. Previn cu o stângă energică. De data asta, adresa e lampa de colţ. După toate aparenţele, are de gând să se stabilească acolo. Nu se mai ridică. Îi place.

În sfârşit, deschide ochii. După expresie, ghicesc ce-i în capul lui. Îşi închipuie că a visat. Ce-i al meu e-al meu, nu fac impresie! Şi-a îndoit genunchii în echer. Peste ei, îi atârnă cazmalele. Mă contemplă şi-i ofer un profil