— Tot n-am înţeles, Coană Aurico, ce învârte Nina de fapt la nemţi?

Bătrâna se holbează, căzută din Lună. Cum, adică, nu ştiu? De parcă n-aş şti ce serviciu are Dolănescu... Se ridică greoaie şi-mi aduce un teanc de fotografii. Le răsfir fără prea mare atenţie. Casa, piscina, maşinile Ninei nu mă interesează. Nici banii ei.

Între timp, aduce cafeaua. Pune alături şi-o sticlă de coniac.

— Hai să glisăm câte-o streptomicină... Mă'ntrebaşi de Nina?...

— Da, practic, cu ce se ocupă?

— Ea?! Adică, ce ziceai tu, Bobiţă maică, c-a plecat în nemţime ca să tragă la şaibă?! O ţine bărba'su, vezi bine. Bisinisman! Ea-i cocoană, filantropii, chestii d-ăştia cu handicapaţii, tot soiul de fiţe — c-a arătat-o şi la televizor, când a venit cu un camion de medicamente. Doamna Nina von Soacăţii mă-sii, că mi se-mbârligă limba, din Duzeldof...

— E căsătorită?

— Da' ce credeai?! E cu acte şi inel!

Începe să râdă şi rujul gras i se agaţă de proteza de bună calitate, dar prea albă. Dinţi ca ai ei, lapte, n-am văzut decât la negri, şi acolo funcţionează contrastul!

— E prima cununată din familie. Nici una n-am trecut pe la Primărie. Nici mama, nici bunica. Mai încolo, nu ştiu... Am fost neam de migratoare{13}... Zău dacă te mint, Nina se brodi prima cartoafă{14} din gintă.

— Grea meserie!

— Aşa-i, căpitănaşule, mai ales când eşti os de pampi. Da' Nina ştie cum s-o-ntoarcă. Acolo-i micşunea cu rouă, zici că-i desprinsă de pe zid de biserică... Când îi arde de drăcii, trage o vâjâială la Bucureşti, că nici aşa nu se poate! Bărba'su ăsta, Helmut, bate la şaij'dă ani, iar lui Nina, acu' îi prieşte cataiful. Abia la vară, face două'şapte. Ce, să-i cânte greierii în cap? S-ajungă la colesterol?...

Dau peste o fotografie făcută împreună cu Wanda. Sunt singure la o masă, pe terasa unei cafenele din Paris. Nu că aş cunoaşte Parisul pe degete, dar pe fundal se profilează cupola inconfundabilă de la Sacré-Coeur. P-asta o ştie orice ageamiu...

— Cine-i libelula de alături?

— Wanda! exclamă, după ce-şi pune ochelarii. Şi asta s-a ajuns!

— Adică?

— Adică, Lady Mary{15}, nu cloambă de chenzină amărăşteană. Şpiţ mare, armură{16} grea! Ascultă aici, Boabe, asta-i focul lui ardei{17}! Vai de ăla pe care şi-o pune geana!... Ţi-o spun, fin'că te ştiu secret. E şmecheră Nina, dar coconara{18} (şi bate cu unghia în chipul Wandei) e cu două capete peste! Ocnă mare!! Farmazoană!!! Şi să mai ţii minte una de la Coana Aurica: Wanda ori se cocoaţă de ajunge unde nici gândul nu te duce, ori isprăveşte cu beregăţile tăiate!

— De ce?

Coana Aurica îşi duce unghia lungă, sângerie, la nas. Are nările suflecate, ca negrii. Cândva, semn de temperament focos. Acum, două găuri neguroase. Pe una din aripi, a înţepenit un neg dolofan.

— Are ceva în ea, de cheamă coliva. Joacă tare. Prea tare! Nu cruţă pe nimeni. Ca un ins care n-are nimic de pierdut... Eram eu tânără, mioară, numai ce ieşisem la maidan şi l-am văzut pe unul jucând la cazino, la Constanţa... Nu l-am uitat o viaţă! Era pe bune cu minţile acasă, dar tot aşa, ca Wanda! Gata să se ia la trântă şi cu vântul, gata să ia o gură de iarbă{19}, în tot momentul. Nu-i păsa!

— Coană Aurico, astea sunt vrăjeli. Ce ştii de fapt despre Wanda?

Codoaşa dă din umerii graşi.

— A naibii să fiu, dacă ştiu ceva cu dungi ori cu picăţele{20}... O vezi pe una ca Wanda în spovadă cu mine?

Sună telefonul. Coana Aurica se ridică ţinându-se de şale. Mă uit în jur. Deşi cocoţată, Nina nu şi-a uitat bunica. E clar că o subvenţionează gras. Ce face însă bătrâna cu banii, e altă poveste.

Şi-a aranjat casa aşa cum visa odinioară Rica Cabanos, dacă ar ieşi la lovele. Mai precis, apartamentul de două camere din Dristor imaginează un salon de tractir. Cum se purta în Crucea de Piatră. Puzderie de oglinzi, bidinele de bronz pe toată lemnăria, unde-ntorci ochii, numa' aur. Păpuşi, perne de catifea şi mătase, hectare de fotografii...

A terminat convorbirea, dar expresia "de serviciu" îi mai stăruie pe chip. Adică a cocoanei drept care se dă şi vrea să treacă în cartier: văduvă onorabilă, înlesnită, cu nepoţica stabilită în străinătate. Amatoare de rummy şi o foiţă, limbaj spălat de argou, romanul vieţii bine pus la punct. Răposatul, de exemplu, a fost ori ofiţer de carieră, ori a deţinut un post important în vreun minister. Astea sunt, în general, cărţile de vizită preferate. Sună bine, sunt şi greu de controlat...

— Ce faci, Boabe maică, de ce nu bei?

— Sunt în timpul programului.

— Şi ce ziceai, că te reclam eu? Mai de dimineaţă, trecu p-acilea ăla cu faţă de confort trei... Bădoiu! A ras juma' de albitură{21} fără să se ridice de pe scaun. Cică pansament, să nu bea dup-aia pe stomacul gol!

Sar în sus. Şrapnel.

— A fost Bădoiu aici şi nu mi-ai spus? Mă faci să pierd timpul de pomană?!

Coana Aurica râde pişicher. Îmi vine s-o strâng de gât.

— Aveam chef de-o parolă şi pân' la patru, când vin fetele la canastă, trebuia să-mi omor timpul...

— Dar ce-ai cu al meu? de furie, mă stropşesc piţigăiat: Fii atentă, Coană Aurico, chestia-i groasă!

Îmi trimite o şuviţă de fum direct în obraz şi declară liniştită:

— Wanda a tras obloanele{22}, ştiu. Era de aşteptat.

— Ce nu ştii şi n-o ştie nici Bădoiu, e că pe Nina dumitale o paşte aceeaşi primejdie.

— Iaurt{23}! Nu ţin tromboanele, căpitănaşule. Nina e Zeiss, cetăţeancă străinache, cu paşaport albastru, nu se vâră în nimicarniţe{24}.

Îi zgâlţâi umărul de halterofil pufos:

— Vorbesc serios, mi-a spus-o chiar ea, acum o oră. E încolţită!

Bătrâna îmi îndreaptă o privire subţire ca un laser:

— Nina nu-i în România. Ce vrei să scoţi de la mine?

— Îţi dau cuvântul de onoare că nu te mint şi că am venit la dumneata, exclusiv în interesul ei!

Îi relatez întâlnirea cu Nina,