— Nu, nu e.

— Ai putea să vii să luăm ceaiul împreună, într-o cafenea. Cred că-i zice „Cîinele Albastru”. E destul de plăcut acolo. Este – este – nu găseam cuvîntul nimerit şi atunci am folosit unul pe care l-am auzit spus de mama, mi se pare potrivit pentru doamne, am rostit în cele din urmă cu teamă.

Şi atunci Ellie a rîs. Cred că ceea ce spusesem suna cam ciudat în zilele noastre.

— Sînt convinsă că va fi plăcut, răspunse. Da, o să vin. Cam pe la patru şi jumătate, e bine?

— Te voi aştepta, am îngăimat. Sînt bucuros – sînt bucuros - Dar nu am spus de ce eram bucuros.

— La revedere, atunci, am mai spus, pe mîine. Şi nu te mai gîndi la ce a spus bătrîna. Îi place să sperie oamenii, cred. Nu se poate să le ştie pe toate, am adăugat.

— Ai avut senzaţia unui loc înspăimîntător cînd – stăteai acolo? întrebă Ellie.

— Moşia Ţiganului? Nu, nu cred că e un loc tare să sperie, am răspuns. Am spus-o poate niţel cam prea uşor, şi chiar credeam că nu e un loc înspăimîntător; îl socoteam aşa cum îl văzusem şi mai înainte, un loc frumos, un peisaj nemaipomenit în care să-ţi înalţi o casă...

Aşa s-a desfăşurat prima mea întîlnire cu Ellie. A doua zi m-am dus la Market Chadwell, am aşteptat-o la „Cîinele Albastru” şi a venit. Am luat ceaiul împreună şi am pălăvrăgit. N-am prea spus mare lucru despre noi nici de data asta, vreau să spun că n-am prea vorbit despre vieţile noastre. Am spus o mulţime de lucruri despre ceea ce gîndeam şi simţeam; apoi Ellie s-a uitat la ceas şi a zis că trebuie să plece pentru că trenul ei spre Londra pleacă la 5.30.

— Am crezut că ai venit cu maşina, am zis.

S-a uitat destul de încruntată la mine atunci şi mi-a răspuns că nu venise cu maşina, că maşina cu care era ieri nu era a ei. Dar n-a spus a cui maşină era. Umbra aceea de stinghereală pe care o simţisem ieri pluti din nou deasupra noastră. Am ridicat un deget şi am chemat chelneriţa pentru a face plata şi pe urmă am rostit fără alte ocolişuri:

— O – o să te mai văd?

Nu m-a privit, s-a uitat în jos la masă şi a răspuns:

— Voi fi Ia Londra pentru încă două săptămîni.

Şi eu:

— Unde? Cum?

Am stabilit să ne întîlnim în Regent’s Park peste trei zile. Era o zi frumoasă. Am luat o gustare în aer liber la un restaurant şi pe urmă ne-am plimbat în grădina Queen Mary apoi ne-am aşezat pe o bancă şi am vorbit. De atunci am început să vorbim despre noi. I-am spus că am urmat o şcoală bună, dar că altfel nu am acumulat prea mult. I-am povestit şi despre slujbele pe care le-am avut şi cum mă lipeam de diverse ocupaţii şi cum nu-mi găseam starea şi cum încercam să fac cînd una cînd alta.

Destul de curios, auzind toate acestea era ea fermecată.

— Atît de diferit, zise. Atît de minunat diferit.

— Diferit de ce?

— De mine.

— Eşti o fată bogată? am întrebat aţîţător – o sărmană fată bogată?

— Da, răspunse, o sărmană fată bogată.

Începu apoi să povestească într-un stil fragmentat ce presupunea bogăţia, confortul înăbuşitor, plictisitor, faptul că nu avea voie să-şi aleagă prietenii, că nu făcea niciodată ceea ce voia. Cîteodată se uita la oamenii ce păreau că se distrează, iar ea nu se distra deloc. Mama ei murise cînd ea era încă un copil iar tatăl ei se recăsătorise. Şi apoi, nu după mulţi ani, murise şi dînsul. Am simţit că nu-i păsa prea mult de mama vitregă. Locuia cea mai mare a timpului în America, dar călătorea mult şi în străinătate

Mi se părea fantastic, ascultînd-o, cum o tînără de vîrsta ei putea duce o existenţă atît de lipsită de griji şi totuşi atît de lipsită de libertate. E adevărat că se ducea la petreceri, că se distra, dar, după cum povestea, mi se părea că totul avusese loc cu cincizeci de ani în urmă. Nici urmă de intimitate, de distracţie! Existenţa ei era diferită de a mea ca de la cer la pămînt Era nemaipomenit cînd auzeai, dar suna şi ridicol în acelaşi timp.

— Asta înseamnă că nu ai nici un prieten? am întrebat nevenindu-mi să cred. Nici un prieten?

— Prietenii îmi sînt aleşi, zise ea cu amărăciune. Sînt cumplit de plictisitori.

— E ca şi cînd ai fi într-o închisoare, am zis.

— Cam aşa ceva.

— Şi chiar nici un prieten de vîrsta ta?

— O am acum pe Greta.

— Cine-i Greta?

— A venit mai întîi ca domnişoară de companie, mă rog, poate nu chiar. Dar, oricum, avusesem o franţuzoaică pentru a învăţa franceza, care a stat la noi un an, apoi Greta a venit din Germania pentru germană. Greta e diferită. Totul s-a schimbat de cînd a venit Greta.

— Ţii la Greta?

—- Mă ajută, zise Ellie. E de partea mea. Aranjează lucrurile in aşa fel, încît mai fac şi eu ce-mi place şi mai văd diverse locuri. Spune şi minciuni pentru mine. N-aş fi putut să vin la Moşia Ţiganului dacă nu era Greta. Mă însoţeşte şi are grijă de mine la Londra în timp ce mama mea vitregă e la Paris. Scriu două, trei cărţi poştale şi Greta le expediază din Londra.

— Şi totuşi de ce ai vrut să te duci la Moşia Ţiganului? am întrebat.

Nu-mi răspunse imediat.

— Greta şi cu mine am aranjat asta, zise. E nemaipomenită, continuă. Se gîndeşte la toate, sugerează idei.

— Cum arată Greta?

— Oh, Greta e frumoasă înaltă şi blondă. Este foarte descurcăreaţă.

— Nu cred că o să-mi placă, am zis eu.

Ea rîse

— Ba da, o să-ţi placă. Sînt sigură că o să-ţi placă. E şi foarte deşteaptă.

— Nu-mi plac fetele deştepte, am răspuns. Şi nu-mi plac nici blondele înalte; îmi plac fetele scunde, cu părul ea frunzele toamnei.

— Cred că eşti