Îmi spuse că îşi lăsase maşina în sat.

— E-n regulă, o să-mi treacă.

Părea puţin nervoasă Credeam că vrea pesemne să scape de mine si poate că nu ştia cum. Am adăugat:

— O să coborîm, numai pînă-n sat.

Îmi aruncă o privire recunoscătoare. Am mers de-a lungul drumului care şerpuia şi pe unde se petrecuseră atît de multe accidente. Cînd am ajuns la o curbă, un chip apăru dintr-o dată, de sub o tulpină de brad. Apariţia a fost atît de bruscă, încît Ellie scoase un ţipăt: „Oh!” Era bătrîna pe care o văzusem deunăzi în grădiniţa căsuţei ei. Doamna Lee. Părea mai sălbatică acum, cu şuviţa de păr fluturîndu-i în vînt şi cu o haină roşiatică pe umeri; poziţia impozantă a corpului o făcea ceva mai înaltă.

— Şi faceţi pe aici, dragilor! cîntă ea. Ce vă aduce pe Moşia Ţiganului?

— Oh, zise Ellie, doar nu am violat nici o proprietate, nu-i aşa?

— S-ar putea. A fost pămîntul ţiganilor şi ne-au alungat de pe el. N-aţi face nimic bun aici şi nimic bun nu veţi găsi colindînd Moşia Ţiganului.

Fata nu era nicidecum pusă pe ceartă, nu era genul. Îl răspunse cu o voce blîndă şi politicoasă:

— Îmi pare rău dacă nu trebuia să ajungem pe aici. Am crezut că locul acesta a fost vîndut astăzi.

— Şi-i va aduce nenoroc celui care îl va cumpăra! zise bătrîna. Ascultaţi la mine, frumoşilor, că sînteţi frumoşi amîndoi. Nenorocul îl va însoţi pe cel care-l va cumpăra. E un blestem pe acest pămînt, un blestem de mulţi ani. Mai bine v-aţi ţine deoparte. Nu aveţi nimic de făcut pe-aici. Aici v-ar aştepta numai moarte şi pericol. Duceţi-vă acasă, dincolo de mare şi nu vă mai întoarceţi. Să nu ziceţi că nu v-am prevenit.

— Dar n-am făcut nici un rău.

— Ei, haideţi, doamnă Lee, am zis eu, nu o speriaţi pe această tînără domnişoară.

Şi am început să-i explic Elliei.

— Doamna Lee locuieşte în sat. Are o casă acolo. Ghiceşte în palmă şi spune viitorul Nu-i aşa, doamnă Lee? am întrebat-o pe un ton glumeţ.

— Am acest dar, zise ea, arătîndu-şi mai bine tenul întunecat. Am acest har. M-am născut cu el. Toţi îl avem. O să-ţi spun norocul, frumoaso. Fă-mi o cruce în palmă cu un argint şi o să-ţi spun viitorul.

— Nu cred că vreau să-mi ştiu viitorul.

— Ar fi înţelept să-l ştii. Să ştii ceva despre ce te aşteaptă Să ştii să previi, să te fereşti, să ştii ce-o să ţi se întâmple dacă nu ai grijă. Ei, hai că ai bani. Ai o mulţime de bani. Mulţi bani. Ştiu lucruri pe care ar fi înţelept să le ştii şi dumneata.

Cred că la femei ispita de a şti viitorul este irezistibilă. Am observat lucrul acesta la toate fetele pe care le cunoscusem. Aproape întotdeauna trebuia să scot bani să le dau cînd le duceam pe la bîlciuri. Ellie scoase din geantă două jumătăţi de coroană şi le puse în mîna bătrînei.

— Ei, aşa, drăguţo, acum e bine. O să auzi ce-o să-ţi zică baba Lee, acum.

Ellie îşi scoase mănuşa şi-şi întinse palma delicată spre bătrînă. Aceasta se uită, mormăind. Ce văd eu acum? Ce văd?

Deodată lăsă să cadă mîna tinerei, parcă speriată de ceva.

— Aş pleca repede de aici dacă aş fi în locul tău. Pleacă şi nu te mai întoarce! E ce-ţi spun şi e adevărat. Văd iarăşi acelaşi lucru. Uită că ai văzut vreodată Moşia Ţiganului. Şi nu e numai casa care e blestemată, tot pămîntul e.

— Ai o manie să tot spui lucrul ăsta, am rostit eu cu glas aspru. Oricum, tînăra domnişoară n-are nimic comun cu pămîntul de aici. A făcut numai o plimbare astăzi pe aici, nu are nici un interes prin apropiere.

Bătrîna nu-mi acordă nici o atenţie. Zise neînduplecată:

— Eu îţi spun, frumoaso. Te previn. Poţi să ai o viaţă minunată, dar trebuie să te fereşti de pericol. Nu veni într-un loc primejdios, ori unde stăpîneşte un blestem. Pleacă şi du-te unde eşti iubită şi unde lumea are grijă de tine. Trebuie să fii în siguranţă. Să-ţi aminteşti lucrul ăsta. Altfel – altfel – bătrîna se zgribuli puţin – nu-mi place ce văd. Nu-mi place deloc ce văd în mîna ta.

Şi cu un gest brusc, puse cele două jumătăţi de coroană înapoi in mîna Elliei, mormăind ceva ce cu greu puturăm să auzim. „E o cruzime. E o cruzime ce-o să se-ntîmple.” Întorcîndu-se, o luă repede la pas.

— Ce femeie – ce femeie înspăimîntătoare, zise Ellie.

— Nu-i da nici o atenţie, am aruncat şi eu ţîfnos. Cred că e pe jumătate nebună. Vrea numai să te sperie. Cred că au deja un simţ al proprietăţii, în legătură cu pământul ăsta.

— Au fost accidente pe aici? S-au întîmplat lucruri ciudate?

— Mai ales accidente. Uită-te la curbă şi la îngustimea drumului. Consilierii municipalităţii ar trebui împuşcaţi pentru că nu fac nimic pentru a preîntîmpina accidentele. Nu sînt nici măcar destule semne să te prevină.

— E vorba numai de accidente sau şi de altceva?

— Priveşte aici, oamenilor le plac dezastrele. Sînt o mulţime de dezastre care pot fi colecţionate. În felul acesta apar poveştile despre un anumit loc.

— Este acesta unul din motivele pentru care se zice că această proprietate se va vinde ieftin?

— S-ar putea. Cei din partea locului susţin asta Dar nu cred că va fi vîndută unui localnic. Cred că va fi cumpărată pentru a fi exploatată. Tremuri. Nu trebuie să tremuri. Haide! Să mergem repede. Să te las înainte de a ajunge în oraş? am adăugat eu.

— Nu. Bineînţeles că nu trebuie.

Am mai făcut un pas hotărîtor, disperat.

— Ascultă-mă puţin, am zis, voi fi în Market Chadwell mîine. Presupun că vei mai fi mîine acolo, vreau să spun, aş avea vreo şansă să te mai văd?

Mi-am tîrît picioarele mi-am întors capul, am roşit, cred. Dar dacă nu spuneam ceva acum, cum aveam să mai continui?

— Desigur, răspunse, nu mă voi întoarce la Londra pî nă spre seară.

—