— Da, am răspuns, vin tocmai de la licitaţie.

— Oh! Vocea-i părea speriată. Te-a – te – interesează?

— Nu prea mă tentează să cumpăr o casă ruinată cu cîteva sute de hectare de pădure, am răspuns. Nu fac parte dintre acei posibili amatori.

— S-a vîndut? Întrebă.

— Nu, nu s-a ajuns la preţul de rezervă.

— Ah, înţeleg. Părea că i se luase o piatră de pe inimă.

— Nici dumneata n-ai vrut s-o cumperi, nu-i aşa? am întrebat.

— Oh, nu, răspunse desigur că nu. Vocea-i trăda o oarecare nervozitate.

Am ezitat şi deodată vorbele mi-au scăpat fără voie.

— Mă prefac, de fapt, zisei, nu pot s-o cumpăr pentru că nu am banii necesari, evident, dar proprietatea mă interesează. Mi-ar plăcea s-o cumpăr Vreau s-o cumpăr. Rîzi de mine, dacă vrei, dar ăsta e adevărul.

— Dar nu e şi cam părăginită?

— Oh, da, am încuviinţat, dar nu o vreau aşa cum e acum. Vreau s-o demolez, să rad totul. E o casă urîtă şi cred că a fost o casă tristă. Dar locul nu e trist şi nici urît. E frumos. Uită te aici. Vino puţin aici, printre copaci. Fii atentă la priveliştea care se oferă privirii printre copaci şi mlaştini. Vezi? Chiar pe aici – şi pe urmă – o coteşti spre această perspectivă...

Am luat-o de braţ şi am condus-o spre unghiul potrivit. Dacă ne purtam neconvenţional, părea să nu dea atenţie acestui lucru. Oricum nici eu nu depăşisem o anumită limită. Doream numai să-i arăt acea privelişte.

— Aici, am zis, de aici vezi cum totul coboară spre mare şi unde rocile se arată în toată splendoarea lor. Este şi un oraş între noi şi acel loc, dar nu putem să-l vedem din pricina dealurilor care se bombează dincolo de potecă. Şi mai ai un al treilea unghi, către o vale forestieră îndepărtată. Poţi să vezi acum, dacă tai copacii şi lărgeşti panorama, ce casă frumoasă ai putea avea aici? N-ai fixa-o pe locul vechii oase. Te-ai duce cam cincizeci – o sută de iarzi mai la dreapta. Acolo ai putea avea o casă, o casă minunată. O casă înălţată de un arhitect care e un geniu.

— Cunoşti vreun arhitect care e un geniu? i se auzi vocea cu o umbră de îndoială.

— Da, ştiu unul, am zis eu.

Şi aşa am început să i povestesc despre Santonix. Ne-am aşezat alături, pe un copac căzut şi am vorbit. Da, îi vorbeam firavei fete întîlnite în pădure şi pe care n-o mai văzusem înainte şi parcă îmi deschideam tot sufletul în ceea ce-i spuneam. Îi povesteam visul pe care cineva l-ar fi putut transforma în realitate.

— Poate nu va fi să fie, am zis. Ştiu asta. S-ar putea să nu se realizeze. Dar gîndeşte-te. Închipuie-ţi şi tu ca mine. Acolo am tăia copacii, iar dincolo am deschide culmea şi am planta smîrdar şi azalee şi ar veni şi prietenul meu Santonix. Tuşeşte mult şi o să moară de tuberculoză, dar ar putea s-o facă. Ar putea s-o facă înainte de a muri. Ar putea să construiască cea mai frumoasă casă. Nu ştii cum arată casele lui. Le construieşte pentru oameni foarte bogaţi şi pe deasupra trebuie să fie oameni care să ştie ce vor. Cînd spun că trebuie să ştie ce vor, nu mă gîndesc la partea convenţională a vieţii. Pur şi simplu trebuie să fie oameni care doresc ca visul să devină realitate. Ceva minunat.

— Mi-ar plăcea o asemenea casă, zise Ellie. M-ai făcut s-o văd, s-o simt… Da, ar fi minunat să trăieşti într-un asemenea loc. Este tot ce şi-ar putea dori cineva. Aici ai putea trăi liber, nestingherit, nelegat de fiinţe care te-ar împinge să faci ceea ce tu nu vrei, şi te-ar reţine de la ceea ce ai vrea să faci. Oh, mi-e atît de lehamite de toţi care sînt în jurul meu, de viaţă, de toate!

Aşa a început povestea mea cu Ellie. Eu cu visele mele şi ea cu revolta ei împotriva propriei existenţe. Ne-am oprit din vorbă şi ne-am uitat unul la celălalt.

— Cum te cheamă? întrebă ea,

— Mike Rogers, zisei. Michael Rogers rectificai. Dar pe dumneata?

— Fenella. Ezită şi apoi adăugă: Fenella Goodman, cu o privire în care se desluşea tulburarea.

Acest schimb de replici nu ne duse mai departe, dar continuarăm să ne uităm unul la celălalt. Amîndoi doream să ne mai vedem – însă pentru moment nu ştiam cum să stabilim o viitoare întîlnire. Deci aşa a început povestea dintre mine şi Ellie. N-am făcut progrese în a ne cunoaşte pentru că amîndoi aveam secretele noastre. Fiecare aveam cîte ceva de ascuns, aşa încît nu puteam spune totul în ceea ce ne privea, păstrînd un fel de barieră între noi. Nu puteam, de exemplu să ne deschidem sufletele şi să spunem: „Cînd o să te mai văd? Unde pot să te găsesc? Unde locuieşti?” Problema e că dacă pui asemenea întrebări unei persoane, e firesc să se aştepte şi de la tine răspunsuri clare.

Fenella păru neliniştită cînd îşi dădu numele. Chiar speriată, încît pentru o clipă crezui că s-ar putea să nu fie numele ei adevărat M-am gîndit că şi l-a fabricat pe loc! Pe urmă am ştiut că era cu neputinţă să fi făcut aşa ceva. Eu i-l dădusem pe cel adevărat.

Nu prea ştiam cum să ne luăm la revedere Eram stînjeniţi Se făcuse rece şi voiam să coborîm – dar ce era de făcut? Destul de stîngaci, am zis într-o doară:

— Stai prin apropiere?

Răspunse că locuia în Market Chadwell. Era un orăşel situat nu prea departe. Avea şi un hotel trei stele. O fi locuind acolo, am presupus eu. La rîndul său, rosti cu aceeaşi stinghereală în voce:

— Locuieşti aici?

— Nu am răspuns, nu locuiesc aici. Sînt numai în trecere.

Se aşternu din nou tăcerea. O trecu un uşor fior. O adiere rece venea spre noi

— Am face mai bine să ne mişcăm, am