Revolta asta a mea era o schimbare importantă în viaţă. Din pricina ei şi a altor lucruri m-am prezentat la licitaţie în ziua stabilită. „În caz că nu va fi vîndută printr-o înţelegere particulară” era lipit pe afişul iniţial. Dar era încă acolo, nu fusese vîndută prin înţelegere. Eram atît de emoţionat că nici nu ştiam ce să fac.

Aşa cum am mai spus nu mai fusesem la o altă licitaţie publică a unei proprietăţi. Eram pătruns de ideea că avea să fie palpitant, dar nu era deloc aşa. Nici pe departe. Era unul din cele mai agonizante spectacole la care participasem vreodată A avut loc într-o atmosferă sumbră şi cu o prezenţă de şase sau şapte persoane. Licitaţia era condusă de o persoană cu totul altfel decît cele pe care le văzusem prezidînd vînzările de mobilă sau lucruri de acest fel, oameni cu voci poznaşe pusi pe veselie şi glume. Cel de care vă vorbesc, cu glasul cînd stins, cînd plin de viaţă, lăudă proprietatea şi descrise suprafaţa şi alte cîteva lucruri de acest fel şi apoi începu să liciteze. Cineva făcu a ofertă de 5000 de lire. Conducătorul licitaţiei afişă un zîmbet blazat, ca şi cum ar fi auzit o glumă nesărată. Mai făcu nişte observaţii şi mai apărură nişte oferte. Cei care participau ca şi cei care asistau erau de prin partea locului. Un fermier, cineva pe care îl ghiceai a fi constructor, un cuplu de avocaţi. Era şi o persoană care părea a fi străină de partea locului, bine îmbrăcat, poate din Londra şi emanînd profesionalism. Nu ştiu dacă a făcut într-adevăr o ofertă. Era foarte tăcut şi acţiona mai mult prin gesturi. Oricum, licitaţia se sfîrşi prin anunţul celui care o conducea şi care preciza cu o voce melancolică că nu fusese atins preţul de rezervă şi deci adunarea se ridică fără nici un rezultat.

— A fost plictisitor, zisei unuia dintre vecini care arăta a fi localnic ajungînd lîngă dînsul, pe cînd mă îndreptam spre ieşire.

— La fel ca de fiecare dată. răspunse el. Ai fost la multe din acestea?

— Nu, făcui eu, de fapt sînt la prima

— Ai venit din curiozitate, nu-i aşa? N-am văzut să fi făcut vreo ofertă.

— Nici o grijă, am răspuns. Am vrut să văd despre ce e vorba

— Ei, cam aşa se desfăşoară de cele mai multe ori. Vor să vadă cam cine ar fi interesat, ştii.

L-am privit întrebător.

— Numai trei din ei erau, aş zice, mai spuse prietenul meu. Whetherby din Helminster El e constructorul. Apoi Dakham şi Coombe, licitînd pentru o firmă din Liverpool, după cite am înţeles, şi un candidat necunoscut din Londra, aş crede că-i avocat. S-ar putea să fi fost mai mulţi, dar ăştia mi s-au părut mie principalii. O să se vîndă ieftin. Toţi spun asta.

— Din cauza reputaţiei locului? am întrebat.

— Oh, ai auzit de Moşia Ţiganului. Asta o spun oamenii locului.

Primăria Comunală ar fi trebuit să repare drumul cu ani în urmă – e o capcană a morţii.

— Şi totuşi locul are o reputaţie proastă?

— E numai o superstiţie, îţi spun eu. De altfel, adevărata ofertă de-abia acum începe, Vor merge şi vor insista Aş crede că tipii din Liverpool ar putea să aibă şanse. Whetherby nu va oferi un preţ prea mare. Lui îi place să cumpere ieftin. Sînt destule proprietăţi care apar pe piaţă în ultima vreme. La urma urmelor, nu mulţi îşi permit să cumpere locul şi o ruină pe care s-o dea jos şi să înalţe o altă casă.

— Se pare că nu se întîmplă foarte des în zilele noastre, nu-i aşa? am zis eu.

— Cam greu. Cu taxele şi pe urmă nu prea ai mare ajutor pe aici. Nu, oamenii ar plăti mai degrabă mii de lire pentru un apartament în oraş, la nu ştiu ce al şaisprezecelea etaj al unei clădiri moderne. Casele mari, masive sînt mai degrabă o frînă a pieţii.

— Dar ai putea să construieşti o casă modernă, am răspuns Economie de braţe de muncă.

— Ai putea, dar e o afacere costisitoare şi oamenilor nu le prea place să trăiască singuri.

— Unora, da! am răspuns eu

A rîs şi ne-am despărţit. Am luat-o pe jos, încruntat, nedumerit. Paşii mă purtau fără să-mi dau seama pe unde merg, de-a lungul drumului printre copaci, în sus, spre curba care ducea spre ţinutul dinspre mlaştini.

Şi aşa am ajuns în locul unde am văzut-o prima dată pe Ellie. Aşa cum am mai spus, stătea sub un brad înalt şi avea înfăţişarea unei fiinţe care nu fusese acolo cu un minut mai înainte, dar care tocmai se întrupase din brad. Purta un fel de tweed verde închis şi păru-i era de un castaniu blînd, culoarea unei frunze de toamnă. Am văzut-o şi m-am oprit. Mă privea, cu buzele puţin întredeschise, uşor speriată. Presupun că şi eu arătam speriat. Am vrut să spun ceva, dar nu ştiam ce. Pe urmă am rostit:

— Îmi pare rău – n-am vrut să te sperii. N-am ştiut că este cineva pe aici.

Răspunse şi vocea-i era foarte catifelată şi blîndă, parcă ar fi fost vocea unei fetiţe sau aproape. Zise:

— Nu-i nimic, adică, vreau să spun că nici eu nu credeam că ar putea fi cineva pe aici.

 Privi de jur împrejur şi zise:

— E – e un loc singuratic. O trecu un uşor fior.

Era o după-amiază răcoroasă. Şi nu era numai vîntul. Nu ştiu. Am făcut un pas, doi mai exact.

— E mai degrabă un loc care sperie, nu-i aşa? am spus eu. Vreau să spun casa, ruinele.

— Turnurile, zise dînsa gînditoare. Aşa se numea, nu-i aşa? Numai că nu prea pare să fi existat vreun turn.

— Cred că a fost numai un nume, am replicat eu. Oamenii îşi botează casele cu nume ca ,,Turnurile” pentru a le face mai mari decît sunt.

Rîse puţin.

— Pesemne că aşa