— Aş putea să-ţi fac o casă, ştii. Aş şti ce fel de casă ai vrea.

Am dat din cap.

— Dar n-aş şti eu însumi, am spus, cu sinceritate.

— Poate că n-ai şti. Dar aş şti eu pentru dumneata.

Apoi a adăugat:

— E cumplit de păcat că nu ai banii necesari.

— Şi nici nu-i voi avea, am zis.

— Nu poţi să spui aşa ceva, replică Santonix. Să te naşti sărac nu înseamnă că trebuie să rămîi sărac. Banii sînt ciudaţi. Se duc unde sînt doriţi.

— Nu sînt destul de dibaci, am răspuns.

— Nu eşti destul de ambiţios. Ambiţia nu s-a trezit încă în dumneata, dar e acolo, să ştii.

— Oh, fii sigur, am adăugat, că, dacă într-o zi mă voi simţi ambiţios şi voi avea şi bani, atunci voi veni la dumneata şi-ţi voi spune:

— Fă-mi o casă.

A oftat şi a zis:

— Nu pot să aştept... Nu, nu-mi pot permite să aştept. Mai am puţin de trăit. O casă, cel mult două. Dar nu mai mult decît atît. Nimeni nu vrea să moară tînăr... Cîteodată eşti obligat... Dar, de fapt nu contează, presupun.

— Înseamnă că trebuie să-mi aţîţ ambiţia repede.

— Nu, zise Santonix. Eşti sănătos, te distrezi, nu-ţi schimba felul de viaţă.

— Nici n-aş putea, chiar să vreau, am şoptit.

Am crezut că era adevărat ceea ce spuneam atunci. Îmi plăcea viaţa pe care o duceam, mă distram şi nu aveam probleme cu sănătatea. Fusesem şoferul multor persoane bogate, care munciseră din greu şi care aveau diverse boli – ulcere şi tromboze coronariene – şi multe alte afecţiuni, pentru că munciseră din greu. Nu voiam să mă spetesc. Puteam face orice muncă şi totul sfîrşea în acest punct. Şi nici nu devenisem ambiţios sau să fi crezut că am ambiţie. Santonix fusese ambiţios, presupun. Am înţeles că, tot desenînd case şi construindu-le, îl scosese din tiparele obişnuite, munca asta acaparîndu-i fiinţa Nu fusese niciodată vînjos. Aveam convingerea că el se consuma înainte de vreme, tocmai din pricina muncii lui ambiţioase. Eu nu voiam să muncesc. Era simplu. Nu aveam încredere în ea. Nu-mi plăcea. Credeam că e un lucru rău pe care rasa umană îl inventase, din păcate, gratuit.

4

Mă gîndeam destul de des la Santonix. Mă intriga mai mult decît oricare altă persoană cunoscută. Unele din cele mai inutile lucruri în viaţă sînt lucrurile pe care cineva şi le aminteşte. Şi mai cred că omul face o alegere cînd îşi aminteşte ceva. Trebuie că există un mecanism în noi care face lucrul acesta. Santonix şi casa lui, tabloul din Bond Street ca şi vizita legată de Moşia Ţiganului, povestea pe care o auzisem acolo, erau lucruri pe care le alesesem din amintiri. Cîteodată, îmi mai aminteam şi fete pe care le cunoscusem sau călătorii în străinătate. Clienţii erau toţi la fel. Terni. Toţi obişnuiau să tragă la aceleaşi hoteluri şi mîncau acelaşi fel de mîncare insipidă. Tot mai aveam în mine acea senzaţie ciudată că aşteptam să mi se ofere ori să mi se întîmple ceva. Nici nu ştiu cum să mă exprim mai bine. Căutam o fată, o fată potrivită – prin care nu înţeleg nici frumoasă, nici corespunzătoare pentru a mă însura cu ea, aşa cum ar fi zis mama sau unchiul Joshua sau cîţiva dintre prietenii mei. Nu ştiam nimic pe vremea aceea despre dragoste. Ştiam în schimb despre sex. Toată generaţia mea părea să ştie acelaşi lucru. Vorbeam prea mult despre asta, cred, auzeam prea mult vorbindu-se şi îi dădeam prea mare importanţă. Nu ştiam despre ce e vorba – nici unul dintre prietenii mei sau eu însumi – nu ştiam cum va fi cînd va fi să fie. Dragoste, vreau să spun. Eram tineri şi virili şi judecam fetele pe care le întîlneam după linia corpului, după picioare, după ochi şi ne ziceam: „Or să vrea sau nu? Să-mi pierd oare vremea?” Şi cu cît întîlneam mai multe fete, cu atît ne lăudam mai tare şi credeam că sîntem grozavi, iar alţii chiar ne credeau grozavi.

N-aveam nici cea mai vagă idee că asta nu era totul. Presupun că lucrul ăsta se întîmplă oricui mai devreme sau mai tîrziu şi se întîmplă fără veste. Nu te gîndeşti aşa cum ţi-ai imaginat că va fi: „Aceasta e fata care-mi trebuie... Aceasta va fi a mea.” Cel puţin eu n-am simţit în felul acesta. N-am ştiut că atunci cînd va fi se va întîmpîa atît de neaşteptat. Că voi spune: „Asta-i fata căreia îi aparţin. Sînt al ei. Îi aparţin pentru totdeauna.” ,Nu. Niciodată n-am visat că va fi aşa. Nu s-a spus undeva într-o piesă – nu cumva era o glumă? „Am fost îndrăgostit o dată şi dacă voi simţi că se va întîmplă din nou voi emigra”. Cam aşa a fost şi cu mine. Dacă aş fi ştiut, daca mi-aş fi închipuit ce va întîmpla, aş fi emigrat!

5

Nu uitasem planul meu de a mă duce la licitaţie.

Mai erau trei săptămîni pînă la acea dată. În programul meu mai erau două excursii pe Continent, una în Franţa şi alta în Germania. Cînd eram la Hamburg a apărut criza. Cuplul la care eram şofer mi-a produs o profundă greaţă. Reprezentau ceea ce detestasem mai mult. Erau grosolani, nepăsători, urîţi şi cred că au făcut să se nască în mine sentimentul imposibilităţii de a continua asemenea viaţă, nu puteam să mai suport parazitismul. Eram, totuşi, precaut. Am crezut că nu voi putea să-i mai suport încă o zi, dar nu le-am spus-o. Nu era nici o afacere să intri în conflict cu firma care te angajase. Le-am telefonat la hotel, explicîndu-le că eram bolnav şi am telefonat şi la Londra ca să spun acelaşi lucru. Le-am spus că s-ar putea să fiu pus în carantină şi că ar fi înţelept dacă ar trimite un şofer să mă înlocuiască. Nimeni nu putea să mă învinovăţească pentru aşa ceva. Nu le păsa atîta de mine încît să mai facă investigaţii şi vor crede că avea temperatură prea mare pentru a le mai