Cînd conduci oameni ici şi colo, începi să înţelegi că banii nu sînt chiar totul. Ce să mai zic despre crizele de inimă, despre nenumăratele sticluţe cu pilule care trebuiau luate tot timpul, despre cum poţi să-ţi pierzi răbdarea aşteptînd mîncarea sau serviciul cameristelor în hotel? Cei mai mulţi dintre clienţii mei bogaţi erau nefericiţi. Mai aveau şi griji pe deasupra. Taxe şi bani investiţi. Îi auzeam vorbind între ei sau cu prietenii. Grija! Asta-i omora, cel puţin pe jumătate din ei. Şi nici viaţa lor sexuală nu era mai brează. Ori aveau neveste blonde cu picioare lungi care-i înşelau cu indivizi pescuiţi te miri pe unde, ori erau însuraţi cu tipul de femeie sîcîitor, urîtă ca dracul şi necontenind să spună ce e de făcut. Nu. Îmi preferam existenţa. Eu, Michael Rogers, care vedeam lumea şi mă distram cu fete frumoase cînd aveam chef!

Niţel cam precară o asemenea existenţă, desigur, dar mă descurcam. Viaţa era veselă şi eram mulţumit că mă distram. Cred, însă că m-aş fi descurcat oricum. Şi totuşi o asemenea atitudine ţine de tinereţe. Cînd tinereţea trece, veselia nu mai e distracţie.

Şi, în afară de asta mai era şi altceva... voiam ceva, doream o fiinţă. Dar să continui ce începusem. Conduceam o dată maşina unui flăcău tomnatic pe Riviera. Îşi construia o casă acolo. Mă angajase ca să mergem să vedem cum mergeau lucrările. Santonix era arhitectul. Nu ştiu ce naţionalitate avea Santonix. Am crezut la început că era englez, deşi avea un nume caraghios pe care nu-l mai auzisem. Dar nu cred că era englez. Presupun că era scandinav sau ceva de acest gen. Era un om bolnav. Am putut să-mi dau seama de asta de la început. Era tînăr şi foarte blond şi slab cu o faţă ciudată, cu o privire piezişă. Cele două părţi parcă nu se potriveau. Putea să fie destul de grosolan cu clienţii. Ai fi crezut că dacă ei dădeau banii aveau dreptul să poruncească şi să se certe. Dar nu era aşa. Santonix îi certa şi el era totdeauna foarte sigur pe el în timp ce ei nu erau.

Clientul de care începusem să povestesc spumega de mînie, după cît îmi aduc aminte, de îndată ce sosise şi văzuse cum mergeau treburile. Obişnuiam să înfulec cîte ceva stînd în picioare pentru a fi gata să intervin atunci cînd slujba mea de şofer mi-o cerea. Domnul Constantine obişnuia să aibă crize de inimă sau să facă congestie la cărţi.

— Nu ai procedat aşa cum am spus, zise el pe jumătate ţipînd. Ai cheltuit mult prea mulţi bani. Mult prea mulţi bani. Nu aşa ne-am înţeles. O să mă coste mai mult decît am crezut.

— Ai perfectă dreptate, a răspuns Santonix. Dar banii sînt făcuţi să fie cheltuiţi.

— Nu vor fi cheltuiţi! Nu vor fi cheltuiţi. Trebuie să te încadrezi în limitele stabilite. Ai înţeles?

— Atunci nu vei avea casa pe care o vrei, o întoarse Santonix. Ştiu ce vrei. Casa pe care ţi-o construiesc va fi casa pe care o vrei Sînt foarte sigur de asta şi dumneata eşti la fel de sigur. Nu-mi servi sistemul dumitale economic mic-burghez chiţibuşar. Vrei o casă deosebită şi o vei avea şi te vei lăuda cu ea prietenilor şi ei te vor invidia. Nu construiesc case pentru oricine, ţi-am mai spus deja lucrul acesta. E vorba de ceva mai presus de bani. Casa asta nu va fi precum celelalte case.

— Dar va fi groaznic. Groaznic.

— Nu, nu va fi. Necazul dumitale e că nu ştii ceea ce vrei Sau cel puţin aşa s-ar crede. Deşi dumneata ştii ce vrei de fapt, dar nu reuşeşti să ţi-l conturezi Nu prea poţi să vezi clar ce vrei. Dar eu ştiu! E singurul lucru pe care-l ştiu. Ce caută oamenii şi ce vor. Există o dorinţă în dumneata de a avea calitate. Îţi voi da calitate.

Obişnuia să spună lucruri de acest fel. Iar eu stăteam pe alături şi ascultam. Într-un fel sau altul puteam să văd şi eu că această casă care urma să fie construită acolo, printre pini şi privind spre mare, avea să fie altceva decît o casă obişnuită. Jumătate din ea nu dădea spre mare într-un mod convenţional. Privea spre interior, spre o curbă a munţilor, unde cerul se întîlnea cu pămîntul. Era ciudat şi ceva neobişnuit şi foarte incitator.

Santonix mai vorbea cu mine cîteodată cînd nu eram de serviciu. Îmi spunea:

— Construiesc case numai pentru anumiţi oameni, cînd vreau.

— Pentru oameni bogaţi, vrei să spui.

— Trebuie să fie bogaţi, căci nu vor fi în stare să plătească casele. Dar nu de bani îmi pasă. Clienţii mei vor trebui să fie bogaţi pentru că eu vreau să fac case care costă. Numai casa nu e de ajuns. Trebuie să existe şi fundalul. E la fel de important. E ca un rubin sau un smarald. O piatră frumoasă este numai o piatră frumoasă. Nu duce nicăieri. Nu înseamnă nimic, nu are formă şi nici semnificaţie pînă nu e fixată într-o montură. Iar montura trebuie să aibă un giuvaer demn de ea. Iau peisajul ca atare, îl scot din cadru, unde de fapt există cu depline drepturi. Nu are nici un sens, pînă cînd nu există şi casa care să se înalţe mîndru precum un giuvaer in montura lui. Mă privi şi întrebă rîzînd:

— Nu-nţelegi, nu-i aşa?

— Cred că nu, i-am spus încet, şi totuşi, într-un fel – cred că pricep...

— S-ar putea. Mă privi curios.

Am revenit pe Riviera mai tîrziu.

Atunci casa era aproape terminată. N-o să încep s-a descriu pentru că n-aş fi in stare s-o descriu cum trebuie, dar era – ei bine – ceva special – şi era frumoasă. Puteam să-mi dau seama de acest lucru. Era o casă de care ai fi mîndru, mîndru s-o arăţi altora, mîndru s-o priveşti tu însuţi, mîndru să locuieşti în ea cu o fiinţă pe potrivă, poate. Şi atunci,