oprit la o vitrină. Erau foarte eleganţi. Aşa cum se spunea în reclame, în ziare: „Iată ce poartă oamenii inteligenţi astăzi” alături de o persoană stilată într-o imagine adecvată. Pe cinstea mea, de obicei arăta ca o otreapă! Mă cam făceau să rîd asemenea reclame.

Am trecut de la vitrina cu pantofi la următoarea Era o vitrină cu tablouri. Numai trei tablouri aranjate cu artă pe o draperie de catifea mototolită de o culoare neutră, aruncată deasupra unei rame aurite. Gust îndoielnic, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Nici eu nu mă pricep la artă. N-am fost decît o dată la Galeria Naţională şi numai din curiozitate. Frumosul mă călca pe nervi, zău aşa. Tablouri colorate strălucitor, tablouri de sfinţi dar şi bătălii purtate în văi adînci. Portrete de doamne afectate stînd ţepene în mătăsuri, catifele şi broderii. Am hotărît atunci că Arta nu era pentru mine. Dar tabloul la care priveam acum era într-un fel diferit. Erau trei tablouri in vitrină. Unul dintre ele un peisaj, un colţ de ţară de fiecare zi. Altul înfăţişa o femeie pictată într-un fel ciudat, fără să se respecte proporţiile, încît cu greu ziceai că e vorba de o femeie. Presupun că aşa ceva poate fi numit art nouveau. Nu prea ştiu ce voia să zică. A treia pictură era genul meu. Nu ceva prea grozav, dacă înţelegeţi e vreau să spun. Era – cum aş putea s-o descriu? Era simplă. Mult spaţiu, culori ciudate pe care nu le-ai fi aşteptat. Ici şi colo erau aruncate picături de culoare care nu păreau să spună ceva. Şi totuşi spuneau! Nu prea sînt bun de făcut descrieri. Tot ce pot să spun e că simţeai o nevoie teribilă de a te uita mereu la imagine.

Am rămas acolo, simţindu-mă ciudat, ca şi cînd ceva foarte neobişnuit mi se întîmplase. Şi pantofii aceia eleganţi, mi-ar fi plăcut să-i port. Vreau să spun că-mi dau oleacă de osteneală cînd e vorba de îmbrăcăminte. Îmi place să mă îmbrac bine, ca să fac impresie, dar nu mă gîndisem niciodată serios să cumpăr pantofi de la un magazin de pe Bond Street. Cunoşteam preţurile pe care le cereau. Cincisprezece lire o pereche. Executaţi manual sau ceva asemănător, pentru a-i face mai scumpi. Pură risipă de bani! O linie clasică în modelul pantofilor, da, dar plăteai cam scump linia clasică. Aşa că mi-am văzut de drum!

Dar tabloul, cît ar costa? M-am întrebat. Să presupunem că aş fi cumpărat acel tablou? Eşti nebun, mi-am zis. Doar nu mori după tablouri în general. Era destul de adevărat Dar voiam acel tablou... Mi-ar fi plăcut să fie al meu. Mi-ar fi plăcut să pot să-l atîrn, să stau şi să-l admir cît aş fi vrut, ştiind că îl posed. Eu! Cumpărînd tablouri. Părea ceva nebunesc. M-am uitat la tablou din nou. Dorinţa de a avea acel tablou nu se justifica şi oricum nu-mi permiteam, pesemne, preţul. Eram, totuşi, în bani în perioada respectivă. Un bacşiş neaşteptat pe un cal. Tabloul ar face probabil douăzeci de lire. Douăzeci şi cinci? N-ar strica să întreb. Doar n-or să mă mănînce, nu-i aşa? Am intrat, cu un aer agresiv şi bătînd în retragere.

Interiorul era tăcut şi mare O atmosferă încremenită, cu pereţi coloraţi tern şi o canapea acoperită cu catifea pe care puteau să stai ca să te uiţi la tablouri. Un bărbat, care semăna cu modelul tipului perfect îmbrăcat, din reclamele de care vă spuneam, veni spre mine, vorbindu-mi cu voce şoptită ce se potrivea decorului. Curios, nu afişa o atitudine superioară, aşa cum se întîmplă în marile magazine din Bond Street Mă ascultă şi apoi scoase tabloul din vitrină şi mi-l atîrnă de un perete pentru a-l privi cît doream. Îmi veni atunci o idee – că aceleaşi reguli nu acţionează asupra tablourilor ca şi asupra altor lucruri Cineva ar fi putut să intre într-un loc ca acesta, îmbrăcat in nişte haine zdrenţăroase şi o cămaşă mototolită şi să fie în realitate un milionar care doreşte să-şi îmbogăţească colecţia. Or, el ar putea să apară şters şi insipid ca mine şi totuşi să aibă banii necesari obţinerii tabloului.

— Opera unui adevărat artist, şopti omul care ţinea tabloul.

— Cît costă? am întrebat brusc.

Răspunsul îmi tăie respiraţia

— Douăzeci şi cinci de mii, răspunse el cu o voce blîndă.

Sînt destul de antrenat în a păstra o faţă imobilă. N-am arătat nimic. Sau cel puţin cred că n-am făcut-o. Cel care-mi prezenta tabloul pomeni cîteva nume străine. Numele artistului, presupun, şi că a apărut pe piaţă dintr-o casă de provincie şi că oamenii care locuiau acolo habar n-au avut despre ce era vorba. Am rămas calm şi am oftat.

— E scump, dar merită, presupun, am adăugat.

Douăzeci şi cinci de mii de lire Ce glumă bună!

— Da, zise şi el şi oftă. „Da, într-adevăr “ Coborî tabloul încetişor şi-l duse înapoi în vitrină Mă privi şi zîmbi „Aveţi gust”, zise.

Am simţit că într-un anumit fel ne-am înţeles unul pe celălalt. I-am mulţumit şi am ieşit în Bond Street.

 

 

3

 

Nu prea ştiu mare lucru în aşternerea ideilor pe hîrtie, vreau să spun aşa cum ar face un scriitor. Întîmplarea cu tabloul, de pildă. N-avea legătură cu nimic, de fapt. Adică, nimic nu s-a întîmplat după aceea, nu a dus la ceva şi totuşi simt că într-un fel a fost importantă, că are un loc al ei, undeva. A fost unul din lucrurile care mi s-au întîmplat şi au însemnat ceva pentru mine. Aşa cum şi Moşia Ţiganului însemna ceva. Aşa cum Santonix reprezenta ceva pentru mine.

N-am prea spus mare lucru despre el. Era arhitect. Cred că aţi priceput acest lucru. N-am prea avut de-a face eu arhitecţii deşi ştiu cîte ceva despre problema construcţiilor. Am dat peste Santonix într-una din plimbările mele. Lucram ca şofer, transportîndu-i pe cei avuţi pe unde aveau nevoie O dată sau de două ori am călătorit în Germania – cunosc puţin Germania – şi o dată sau de două ori în Franţa – ştiam şi