— Pesemne că sînt. Ţii mult la ea, nu-i aşa?

— Da, ţin foarte mult. Ea mi a schimbat viaţa.

— Şi ea ţi-a dat ideea să te duci acolo. Mă întreb de ce. Nu e cine ştie ce de văzut sau de făcut în acea parte a lumii aşa că găsesc lucrul ăsta destul de misterios.

— E secretul nostru, zise Ellie şi păru încruntată.

— Al tău sau al Gretei? Spune-mi.

Îşi scutură, capul.

— Trebuie să am şi eu secretele mele, zise.

— Ştie Grefa că ne întîlnim?

— Ştie că mă întîlnesc cu cineva. Asta e tot. Nu pune întrebări. Ştie că sînt fericită.

După asta a urmat o săptămînă în care n-am văzut-o deloc pe Ellie. Mama ei vitregă se întorsese de la Paris cu un oarecare Unchi Frank. Mi-a explicat că va fi ziua ei şi că pregăteau o mare petrecere la Londra.

— Nu voi fi în stare să mă strecor, îmi spuse. Nici săptămîna viitoare. Dar după asta, da. După asta va fi altceva.

— De ce va fi altceva?

— Voi putea să fac ce vreau..

— Cu ajutorul Gretei, ca de obicei?

Tonul cu care spuneam asta o făcea pe Ellie să rîdă. Obişnuia să spună:

— Eşti aşa de caraghios cînd pari gelos pe Greta. Trebuie s-o întîlneşti într-o zi. O să-ţi placă.

— Nu-mi plac fetele autoritare, am susţinut eu cu încăpăţînare.

— Ce te face să crezi că e autoritară?

— După cum vorbeşti despre ea. Totdeauna e ocupată cu aranjarea unui anumit lucru.

— E foarte eficientă, zise Ellie. Aranjează lucrurile foarte bine. De asta mama mea vitregă se bizuie atît de mult pe ea.

Am întrebat cum era Unchiul Frank.

Îmi spuse:

— Nu prea îl cunosc bine. A fost bărbatul sorei tatălui meu, nu o rudă chiar atît de apropiată. Cred că a fost o fiinţă mai degrabă nestatornică şi a avut chiar ceva probleme o dată sau de două ori. Ştii cum se vorbeşte despre asemenea fiinţe, numai aluziv.

— Adică inacceptabil socialmente? am întrebat. Un paria?

— Ei, nici chiar aşa, dar obişnuia să dea de bucluc, cred. Financiarmente. Şi atunci societarii şi avocaţii trebuiau să-l scoată din necaz. Să plătească, adică.

— Deci e ticălosul familiei, am conchis eu. Cred că m-aş înţelege mai bine cu el decît cu modelul de perfecţiune care e Greta.

— Poate să se facă foarte agreabil cînd vrea, zise Ellie. E o prezenţă plăcută.

— Dar ţie nu-ţi prea place, nu-i aşa? am întrebat cu o voce aspră.

— Ba cred că da... Numai că uneori, oh, nu pot să explic. Simt că nu pot să ştiu ce gîndeşte sau plănuieşte.

— Şi chiar pune multe la cale?

— Nu prea ştiu, zise Ellie din nou.

Nici măcar nu-mi sugeră că ar trebui să întîlnesc vreun membru al familiei ei. M-am întrebat uneori dacă n-ar fi trebuit să spun eu însumi ceva despre asta. Nu ştiam ce crede în legătură cu acest subiect. În cele din urmă am întrebat-o direct:

— Ellie, crezi că ar trebui să mă prezinţi familiei sau mai degrabă nu?

— Nu vreau să-i întîlneşti, zise ea brusc.

— Ştiu că nu sînt cine ştie ce, am răspuns.

— Nu pentru asta, ştii prea bine! Dar o să facă mare caz pe chestia asta. Nu suport aşa ceva.

— Uneori, am senzaţia că am intrat într-o adevărată încurcătură Şi totul mă pune într-o lumină destul de proastă, nu ţi se pare?

— Sînt destul de mare ca să am şi eu prietenii mei, zise Ellie. Am aproape douăzeci şi unu de ani. Cînd voi avea douăzeci şi unu, într-adevăr, nimeni nu mă va opri. Dar acum, vezi tu, ar face mare tărăboi, m-ar trimite undeva, aşa, ca să nu te mai întîlnesc. Ar fi – oh da, hai să lăsăm lucrurile cum sînt acum.

— N-am nimic împotrivă, dacă pe tine nu te deranjează. Nu vreau, însă, să fiu ţinut ca pe ceva ascuns.

— Nu e nimic necinstit în toată povestea Să ai un prieten căruia să-i poţi spune ce vrei şi să te asculte. Şi pe urmă, zîmbi o clipă, poţi să ţi închipui o grămadă de lucruri alături de acel prieten. Nici nu ştii ce minunat e.

Da, ne imaginam multe! Întîlnirile noastre sfîrşeau cam totdeauna pe o asemenea pantă. Cîteodată eu eram cel care provoca o asemenea stare. De cele mai multe ori însă era Ellie care spunea:

— Hai să presupunem că am cumpărat Moşia Ţiganului si că înălţăm o casă acolo.

Îi povestisem o mulţime de lucruri despre Santonix şi despre casele pe care le construise el. Am încercat să-i descriu felul construcţiilor şi maniera în care le concepuse. Nu cred că le-am descris foarte bine pentru că nu sînt bun la descrieri. Ellie, avea şi ea, fără îndoială propria-i imagine despre o asemenea casă – casa noastră. Nu spuneam „casa noastră”, dar ştiam amîndoi că, de fapt, asta voiam să rostim.

Deci cam o săptămînă nu aveam s-o mai văd pe Ellie. Îmi scosesem economiile (nu erau prea multe) şi-i cumpărasem un inel cu o piatră în formă de trifoi, o piatră irlandeză. I-l dăruisem de ziua ei de naştere, îi plăcuse şi părea foarte fericită.

— E frumos, a rostit emoţionată.

Nu purta prea multe bijuterii şi cînd avea totuşi ceva, bineînţeles că erau diamante adevărate sau smaralde şi lucruri de valoare, dar îi plăcea şi inelul meu cu piatră irlandeză.

— Pentru ziua mea de naştere, e darul care-mi place cel mai mult, a rostit.

Apoi am primit cîteva rînduri grăbite de la ea. Se ducea în străinătate cu familia, undeva în sudul Franţei, imediat după aniversarea zilei de naştere.

„Dar să nu fii supărat”, îmi scria, „ne vom întoarce repede, peste două sau trei săptămîni, în drum spre America, de data aceasta. Şi oricum ne vom întîlni atunci. Am ceva deosebit să-ţi spun”.

Mă simţeam plin de neastîmpăr şi nu-mi găseam locul că nu o mai vedeam pe Ellie şi că o ştiam departe, în Franţa. Între timp, mai primisem şi nişte veşti despre Moşia Ţiganului. Se pare că fusese vîndută printr-o înţelegere confidenţială şi nu se ştia mare lucru despre proprietar. O firmă londoneză de