aşază în genunchi şi cere fără cuvînt sprijin de la Cel care-i cumpăna lumii. După ce strigătul lui mut sună de multe ori în el, ca un tunet lăuntric, îi vine o putere, o linişte şi o bucurie. Ca să se îndeplinească, în trupul cel slăbănog, asemenea minune a milei, sfinţitul Amfilohie i-a pus straşnică rînduială a postului monahicesc şi, din cînd în cînd, canonul muţeniei şi al umbletului. Canonul muţeniei îl are noaptea, în cele trei luni de vară. Iar canonul umbletului i-l porunceşte sfinţitul Amfilohie, cînd în cîşlegile de toamnă cînd în cele de primăvară. Atuncea trebuie să umble fără (încetare fie în Ţara-de-Sus, fie în Ţara-de-Jos, neavînd deslegare de popas decît o singură noapte. Drept este că popasul are învoire să-l facă subt acoperiş de curte boierească, unde află bună hodină ; însă ospăţul nici în vremea umbletului nu i-i îngăduit. Tot la două săptămâni rînduiala lui Amfilohie Şendrea îl trage pe Stratonic înapoi la Suceava. Intră în chilia cu măsuţă şi scaun şi cu pat strimt, se duce şi se închină în genunchi la Domnul Isus, după care se întoarnă spre stareţul său şi spune toate cîte a văzut şi a auzit.

Pentru lumea cealaltă deci, el a rămas Stratonic cel de la bolniţă. Insă, dimpotrivă, înţelegerea lui s-a luminat. Dar s-a luminat, învăluindu-se şi ascunzîndu-se în sine. S-a luminat aşa ca să spuie neghiobii boierilor măriei sale şi chiar măriei sale însuşi ; dar ce vede şi aude păstrează curat numai pentru urechea stareţului său. Nu se află om pe lume care să asculte mai cu luare-aminte decît Amfilohie Şendrea.

S-ar părea că sfinţitul arhimandrit are slăbăciunea şi plăcerea asta, să asculte istorisiri. Însă înţelegerea lui Stratonic s-a luminat şi întru aceasta : nu pare a pricepe pentru că aşa se cuvine ; însă pricepe că arhimandritul îi ceteşte şi-i despică într-un anumit chip istorisirile. Nu-l întreabă anume despre un om şi o întîmplare. Ci-i cere să vorbească despre toţi oamenii şi toate întîmplările. Încît Stratonic pare a nu şti ce-i place ori ce-i trebuie lui Amfilohie Şendrea.

Iată ce s-a întîmplat:

Domnia sa Neculai Albu, pîrcalab de Neamţu, s-a dus la vedere cu feciorul său Niculăieş, la domnia sa Iaţco Hudici, cel mai bogat dintre boierii din Ţara-de-Sus. Aşa-i de bogat acest boier, încît nu i se mai ştie sama zloţilor şi a pietrelor nestemate. Are aşezare la puţină depărtare de scaunul Sucevii, anume între luncile Siretului, pe o ridicătură de pămînt, în marginea dumbrăvilor. Neguţătoria acestui boier mare e mai ales cu prisăcile. Are domnia sa şase prisăcari malorosieni în şase poieni, în lungul apei Siretului. Taina pe care o cunoaşte el în privinţa acestor muşte a încredinţat-o cu jurămînt celor şase prisăcari ; şi într-aşa chip călăuzesc ei roii şi mătcile, încît nimene nu umple la Sîntilie, ca domnia sa, atîtea buţi cu miere şi nu clădeşte în cămări atîtea sloiuri de ceară. Se spune că ar fi avînd o buruiană şi ar fi învăţat pe prisăcarii săi un descîntec, de nu ucid mătcile ; ci cu trei săptămîni înainte de Sîntilie prigonesc musca din ştiubeie grase în ştiubeie slabe. Astfel, după porunca descîntecului, gîngăniile cele harnice părăsesc ştiubeiele pline de miere şi intră la lucru în faguri goi şi mai adună un rînd de dulceaţă din fînaţuri tocmai cînd au cea mai bogată floare.

Deci mierea şi ceara le neguţează la Liov.

Pe lîngă asta, are acest boier Iaţco Hudici la curtea lui nişte grajduri mari pentru vite. Cătră toamnă, slujitorii lui aduc, de la saraiurile din Ţara-de-Jos, vacile sterpe şi boii de doisprezece ani. Pînă în primăvara următoare, acele vaci şi acei boi primesc atîta hrană încît îşi sporesc greutatea şi-şi adaogă multă grăsime. La aprilie, vin neguţătorii nemţi de la Danţig şi ridică marfa aceasta ducînd-o vie în ţara lor. Un bou, un galbăn ; trei vaci, doi galbini. Prin strunga asta trec vitele şi un pristav le strigă, pe cînd un slujitor al neguţătorilor le pune pecete cu fier înroşit în foc ; iar în cerdac dumnealui Iaţco primeşte galbinii şi-i sună unul cîte unul şi îi caută la zimţi cu unghia.

Cînd are un om atîta avere, nu-i mai trebuie nici o dregătorie ; aşa că Iaţco Hudici a ajuns la cărunteţă rugînd pe măria sa Ştefan-Vodă să-l lese a-şi vedea de neguţătoriile lui. Vine la sfatul Domniei de cîte ori este divan ; umblă şi prin ţară uneori cu alaiul măriei sale ; dă vistieriei o dajdie pentru slujitorii de la Cetatea Sucevii, care dajdie n-o mai dă nici un alt boier, însă el o dă pentru că are linişte într-ale sale şi e ocrotit mai mult decît la orice domnie. În vremea asta a lui Vodă Ştefan, nici în Lehia nu este ca în Moldova aşa linişte la drumuri şi vămi pentru neguţători şi tihnă la treburi pentru gospodari. Prin urmare la care fecioară din domnia Moldovei se putea gîndi un boier semeţ ca Albu pîrcalabul, ca s-o agonisească pentru feciorul său Niculăieş Albu? Alţii încercaseră fără izbîndă. Domnia sa a nădăjduit să izbîndească ; pentru aceasta a poftit cu sine pe unii din boierii mari ai lui Ştefan-Vodă.

Domnia sa Iaţco Hudici i-a primit cu bine. Şi-a deschis cămările. A pus pe masă miere nouă şi nuci. A poruncit să se sloboadă vin tocmai din fundul pivniţii, din cel care număra ani mai mulţi, şi s-a veselit foarte de toate vorbele şăgalnice ale pîrcalabului şi a arătat că-i place şi înfăţişarea lui Niculăieş. «Însă ce să spun dinspre partea fetei noastre? a adaos domnia sa. O singură copilă avem şi ei îi vom lăsa toate cîte agonisim, însă e prea crudă, încă nu ne gîndim s-o mărităm. Este obicei în Ţara Moldovei să se mărite fecioarele şi la paisprezece ani; dar eu şi cu doamna mea am hotărât s-o ţinem lîngă noi pînă ce-a împlini şaisprezece. Aşa am mărturisit şi măriei sale şi nu ne putem, lua vorba înapoi ; pe lîngă asta măria sa binevoieşte să fie naş la nunta copilei noastre şi trebuie întăi să vie să se aşeze, la