tîrgului, la o cotitură unde drumeagul poticnea în rîpă, Stratonic ridică ochii lui tulburi şi privi depărtarea răsăritului. Peste Siret, cine ştie unde, şi mai departe, dincolo de Prut înspre Nistru, era o pustie de pulberi. Dedesubt, din cotlonul văii, dintr-o baltă aproape uscată, căptuşită cu giulgiu de matasă verde, izbucni fără samă orăcăitul broaştelor. Era la un ceas cînd aceste vietăţi de obicei tac. Glasul lor izbucni încă o dată, pe urmă tăcu.

Are să vie ploaie mare, cugeta Stratonic, cu privirile pierdute în adîncimea răsăritului. Sucevenii au să se mire că un călugăr sărman le dă vestea ; au să se mire mai ales cînd, nu peste multe ceasuri, au să audă sunetul puhoaielor ; şi n-au să ştie că nebunului i-au spus broaştele.

Ha! ha! au să se bucure cei de departe, care trăiesc lîngă pustia Ucrainei, întru sărăcie şi înfricoşare. De mult vitele şi oile de acolo au fost lăsate slobode, ca să caute singure apă şi păşune ; iar nemernicii pămînteni îşi strîng în fiecare dimineaţă mai tare brîiele, ca să-şi subţieze pîntecele ; în puţinul mălai care le-a mai rămas, amestecă humă. De-acolo, dintr-acea parte de lume, dintr-un sat cu bordeie scurmate în pămînt, a fugit Stratonic, cînd i-a venit vremea înţelegerii. Cînd era băitanaş şi trăia acolo, îl chema Sava şi umbla cu ceilalţi prunci la paza vitelor. Marginea aceea de ţară, ca şi acum, era supusă secetei la şapte ani o dată ; însă în ceilalţi ani dădea Dumnezeu oamenilor atîta bielşug, încît n-aveau ce face cu el. De vîndut n-aveau cui vinde, nici grîu, nici orz, nici mălai. Mîncau şi părăduiau. Unii învăţaseră a face vinars din pîne. Înţelepciunea cea de obşte îi îndemna să strîngă în şase ani de bielşug, pentru vreme de lipsă, în care vreme de lipsă omul are mai cumplită poftă de mîncare decît în anii buni. Însă o altă înţelepciune, a ticăloşiei lor şi a nestatorniciei, de mult îi învăţase că gropile agonisite sînt prada lotrilor cazaci şi tătarilor. Tocmai în acei ani de lipsă şi arşiţă se ridicau nohaii de la Crîm şi flămînzii din Ucraina şi veneau să le răpească puţina hrană pusă deoparte.

În anul 1444, cînd ieşise zvon în lume despre marele război cu păgînii, Sava trăia într-acea lăture tătărască şi era un flăcăuaş ca toţi ceilalţi din sat, la marginea Nistrului. Aşezării neamurilor lui îi zicea Prigoreni. Cînd au sunat în alte sate clopote şi s-a dat de pe dealuri şfară în cuprins cum că iar vin nelegiuiţii în pradă, oamenii au lăsat bordeiele şi au mînat înaintea lor vitele în stufării şi smîrcuri, ascunzîndu-se şi ei acolo, pînă ce a trece furtuna.

Atunci Stratonic, chemîndu-l Sava şi fiind un copilandru numai de cincisprezece ani, a început a înţelege glasul vieţuitoarelor — dobitoace şi paseri. Vitele aveau un boncăluit ca de lup ; cînii urlau între bordeie bocind morţii care aveau să fie. Cum au intrat la stuf, vitele şi-au contenit mugetul, iar cînii au amuţit. Cînd au apărut pe creasta dealului călăreţii tătari, împungînd cerul cu suliţile, nimene n-ar fi putut bănui că în vale ar sta creştini, tupilaţi în ascunziş. Numai iată că au venit pe o învăluire de vînt nişte nagîţi, rotindu-se în zbor pe deasupra pămătufurilor stuhului. Au prins a se mira şi a da glas : Aici! Aici! Cum au auzit călăreţii de pe deal, au dat răcnet chemînd şi pe alţii. Coborînd cu toţii, îndată au prins a împunge cu suliţile printre trestii. Una dintr-a-cele suliţi cu ghimpe de fier 1-a pălit în umărul stîng pe Sava. Îndată ce s-a simţit străpuns, băitanaşul s-a răsucit pe o coastă şi şi-a vîrît obrazul în mlaştină, ca să-şi înăbuşe răcnetul de durere. Mulţi gospodari s-au dat robi şi au ieşit cu vitele. Copilul a rămas în covrul lui. Şi-a desfăcut din strai umărul şi 1-a îndesat în mîl, ca să oprească sîngele ; pe urmă a trăit patru zile singur în mlaştini, tîrîndu-se din loc în loc, hrănîndu-se cu rădăcină dulce de papură şi cu ouă. De şi avea umărul sfărîmat, flăcăuaşul rîdea cînd găsea cuibarele cu ouă pestriţe, din preajma cărora nagîţii săltau în zbor ţipînd.

Astfel a învăţat şi alt glas, al nagîţilor. Dintr-acea spaima şi dintr-acea risipire a rămas răsucit şi strîmb într-o parte, avînd şi acuma visuri urîte şi rînjete de nebun ; însă înlăuntrul său Stratonic se socoate mai înţelept decît toţi oamenii. Căci ţăranii cei proşti, de şi erau spîrcuiţi astfel din şapte în şapte ani, au urmat să stea tot într-acelaşi loc, şi nici vreo apărare nu şi-au făcut; nici arme nu şi-au întocmit; pe cînd el a fugit singur în lume aşa cum era, bolnav şi strîmb, căutînd ţară aşezată. A găsit ocrotire la sfînta mănăstire Neamţu.

Cînd şi cînd i se arătau în vedenie căpcăunii. Atun-cea îl apucau o durere de cap şi o greaţă şi-i venea o negură de sînge asupra frunţii şi ochilor. Cădea copleşit ca-ntr-un vîrtej, ţipînd cu spume între dinţii încleştaţi. Cuvioşia sa părintele Ifrim vraciul, de la bolniţa sfîntului lăcaş, se grăbea numaidecît să-i aducă toate uşurările la asemenea suferinţă. Îl cufunda cu capu-n apă, îl bătea cu vergi la tălpi, îl afuma întăi cu pucioasă, pe urmă cu tămîie de la Ierusalim; după care venea şi-i cetea şi Varlaam cel bătrîn schivnicul poruncind Diavolului să iasă. Cînd bătea a douăsprezecea oară din picior încruntîndu-se, Demonul nu mai putea răbda şi trebuia să se ducă ; Stratonic deschidea ochii şi ofta uitîndu-se în juru-i. Îi mai trebuia un răstimp pînă ce înţelegea unde se află.

Iată că de doi ani suferinţa nu i s-a mai întors : de cînd sfinţitul Amfilohie 1-a luat lîngă sine la Cetatea Domnească. Sfinţitul Amfilohie are alt meşteşug în loc să înfricoşeze şi să bată pe Diavol, după ce a intrat în păcătosul trup, spune nişte vorbe tainice, oprindu-l la uşa chiliei lui Stratonic. Acolo poate el lua felurite forme, de mîţă ori de liliac, ori de pasere de noapte şi poate chema în felurite chipuri : Stratonic nu-i răspunde — trece subt icoană, se