— Veniţi după mine, porunci apoi sfinţia sa.

Samoilă şi Onofrei se văzură cu sfială în umbra gangurilor şi pătrunseră după sfinţia sa într-o chilie în care soarele răzbătea foarte împuţinat printre zăbrele, luminînd într-un colţ un iconostas cu candela aprinsă. Între icoanele schivnicilor credinţii, se afla o înfăţişare a Domnului nostru Hristos, răstignit. Vînătorii nemţeni îşi plecară grumazurile şi se descoperiră, făcîndu-şi grăbit cruce. Se uitară în jurul lor şi văzură cărţi legate în scoarţe, şi suluri de hîrtii, într-o ocniţă cu rafturi. În toată încăperea se mai afla o măsuţă, un scaun scund şi un pat îngust, care nu era nici după lungimea sfinţiei sale.

— Mi-au plăcut toate cîte mi-aţi spus, grăi părintele arhimandrit, aşezîndu-se pe scaun, şi ţinînd pe feciorii lui Căliman în picioare dinaintea sa. Vi se pare că-i mai bună rînduiala la Cetate, de cînd măria sa a trimes acolo pîrcalab nou?

— Ce să spunem? răspunse Samoilă Căliman cu îndoială, noi am făcut slujbă şi cu răposatul Albu, dar nu multă vreme. Ne place mai mult un stăpîn tînăr. În fiecare zi cînd sună trîmbiţaşul şi se înalţă steagul, domnia sa ne aduce aminte că slujim pe măria sa Ştefan-Vodă ; iar măria sa Ştefan-Vodă, zice pîrcalabul nostru cel nou, are moştenire şi legămînt să scoată Ţarigradul din mînile necredincioşilor. Atuncea tot are dreptate domnia sa Ionuţ Păr-Negru, că avem să ne ducem cîndva la acea împărăţie.

— Are dreptate, suspină arhimandritul privindu-i visător.

Se întinse în jurul lor o tăcere de ziduri sure, în care li se părea muntenilor că se înăbuşă. Se mişcară domol, dînd înapoi, spre uşă.

— Staţi, le porunci monahul.

Ei se opriră, cuprinşi de un fel de nelinişte. Întoarseră capetele de cătră privirea tare, care-i cerceta.

— Aţi spus că cunoaşteţi munţii, cu văile, piscurile şi potecile.

Onofrei veni iarăşi un pas înspre scaun :

— Cunoaştem, sfinţite părinte. Cincisprezece ani am hălăduit în acele singurătăţi, şi am avut megieşi numai fiarele din codru.

— Aţi umblat cu turmele starostelui pînă la Căliman?

— Am umblat. Ne-am suit pînă într-un pisc unde este o peşteră veche. După porunca părintelui nostru, am stat acolo şi ne-am închinat, punînd într-o firidă apă şi pită. Ne-a spus bătrînul nostru cum că acolo e un mormînt vechi.

— Însă nu v-a spus cine-i îngropat în acel mormînt vechi?

— Nu ne-a spus ; nu ştie nici el.

— Aţi fost şi la Ceahlău?

— Am fost, sfinţite părinte

— Cunoaşteţi toate potecile care suie cătră Panaghia?

— - Cunoaştem şapte poteci, pe care le ştiu şi ceilalţi ciobani. Iar odată, fiind cu bătrînul, el ne-a dus pe o cărare pe care n-o ştie nimeni. Am ajuns pînă într-un loc unde se face o rîpă. Acolo am stat. Bătrînul a lăsat acolo o oaie înjunghiată şi doi desagi de mălai măcinat; l-a pus pe Samoilă să sune din bucium de trei ori — de două ori lung şi a treia oară scurt. Am înţeles că acolo ar fi trăind un schivnic. Am umblat şi prin alte locuri cu turmele ; cînd şi cînd venea şi bătrînul la stînile noastre.

— Aţi putea voi să găsiţi poteca aceea, a opta, pe care n-o cunoşteau alţii?

— Nu ştim, sfinţite părinte ; de-atuncea a trecut vreme. Chiar de-atuncea uitasem de toate, căci treburile noastre sînt altele, nu să ne căţărăm la peşterile schivnicilor ; însă cînd te-ai uitat sfinţia ta la mine pînă în dosul ochilor mei, unde stau cele uitate, mi-am adus aminte. Poteca anume însă tot n-aş putea-o alege.

— Să ştii, Onofrei : cînd te vei întoarce sub munte, ai să cunoşti iarăşi toate.

— N-avem de ce ne întoarce ; acuma stau la oi fraţii noştri cei mai mici.

— Dacă primiţi poruncă de la măria sa, vă întoarceţi.

— Dacă primim poruncă de la măria sa, ne întoarcem, răsuflă cu anevoie Samoilă. Onofrei îşi înghiţi răspunsul, rămînînd mut şi înfricoşat. Cu toată blîndeţea pe care o punea în vorbă, arhimandritul Şendrea avea în glas o ascuţime ameninţătoare.

Călugărul se întoarse spre masă, puse dinaintea sa o foaie de hîrtie, muie pana în cerneală şi trase cîteva semne, pe care vînătorii le priveau holbat. Îndoind foaia, arhimandritul întinse la candelă un beţişor de ceară roşie şi lipi marginile scrisorii. Scoase din degetul inelar de la mîna stîngă inel şi-l apăsă cu pecetea în ceară.

— Onofrei şi Samoilă, vorbi călugărul privind rînd pe rînd pe amîndoi vînătorii; vă încredinţez acest răvaş, ca să-l daţi mîni, dumnealui pîrcalabului Luca Arbore, în Cetatea măriei sale, la Neamţu. Să ştiţi că am scris aici o poruncă a luminăţiei sale stăpînul nostru. Domnul fie cu voi, sărutaţi-mi mîna şi duceţi-vă.

CAPITOLUL III

VEDENIILE ŞI ISTORISIRILE LUI STRATONIC CEL NEBUN

Călugărul cel nebun», cum îi zicea toată lumea în Suceava, ieşi pe poarta cea mare a Cetăţii în soarele puternic de amiază. Cum dădu în cîmp, se opri o clipă şi se întoarse cu faţa la asfinţit, smîrcîind de cîteva ori şi trăgînd în nas un vîntişor harnic ce venea de cătră munţi. Pe codrii din acea parte a zării plutea acum o pîclă fumurie. Stratonic păru a-şi face socoteli, dînd din cap şi mormăind. «Pînă în sară nu plouă, îşi zise el, avem vreme să ne ducem şi să ne întoarcem. Sfinţitul stareţ Amfilohie nu se culcă pe pătuţul lui de un lat de mînă, pînă ce nu mă întorc eu să-l ospătez cu veşti.  Atîta bucurie are acest monah, care-i mai nebun decît Stratonic : să ştie toate cîte se întîmplă şi se spun pe lumea asta.» Deşi umbla acum cu barba în piept şi pripit, cotind pe o potecă la dreapta, între risipituri de pietre vechi, deşi nu înceta de a mormăi cătră sine însuşi, monahul cerceta cu luare-aminte împrejurimea. O vedea întrucîtva strîmb, însă o pricepea. De altminteri de multă vreme curtenii băgaseră de samă că nebunia lui era mai mult o înţelegere sucită a lucrurilor, sau o mască sub care se ascundea ori sfială, ori şiretenie.

Cînd ajunse în vederea