— Cînd m-oi duce la dreptul judeţ, să dau samă pentru ticăloşia mea, Dumnezeu are să mă rînduiască în locul chitului, ca să nu simţesc în veac, pe limbă, decît apă.

— Apă sărată, adaose arhimandritul.

Cuviosul sîrb rîdea ; însă ochii bulbucaţi îi erau plini de lacrimi. Vînătorii lui Căliman se uitau la el c-o uimire nemaipomenită.

— Gîndul care a venit de sus iubitului nostru frate întru Hristos e singura pedeapsă adevărată, urmă Amfilohie, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi. Apoi ridică privirile-i deodată întristate spre neamţ. Precum ţi-am mai spus domniei tale, căpitane, a fost un filosof grec, cu numele Pitagora, care ne-a învăţat să cunoaştem pe lună umbra pămîntului ; 'asta se chiamă eclipsis şi înseamnă deşertăciunea eresurilor. Fericiţilor prietini, de ce rîdeţi iar? A venit poate vremea să spuneţi taina voastră?

— Avem un prietin, boier tînăr, zise Samoilă Căliman, care ne-a pus alte porecle decît cele pe care le avem. Umblăm cu el la vînat, şi nu este în acest meşteşug altul mai priceput decît dînsul. Aşa-i de ager încît chiar la o bătălie noi nu l-am putea birui, cu toată virtutea noastră. Aşa, dacă avem de vînat un mistreţ, noi nu luăm cu noi ajutor decît o slugă a lui, un tătar pe care-l chiamă Gheorghe ; ş-o capaucă iscusită care are un glas ca de clopot, ce s-aude din cel mai îndepărtat afund de rîpă. După ce am vîrît mistreţul în strîmtoare, noi ne pregătim ţepuşile cele mari, aşa cum am învăţat să le întocmim, lungi şi groase, pîrlite la vîrfuri. Cînd se izbeşte mistreţul, noi ne proţăpim în el. Tovarăşul nostru are alt meşteşug. Vine c-o suliţă numai cît o trestie, şi pe aceea o aruncă aşa încît străpunge fiara subsuoară, drept în inimă.

— E vorba de fecioraşul comisului Manole, dădu lămurire, cu glas încet, căpitanul Hărman.

Arhimandritul Şendrea asculta cu mare luare-aminte.

— Vra să zică, staţi sub ascultarea lui Ionuţ Păr-Negru? Acest boiernaş bezmetic se află deci tot în slujbă la Cetatea Neamţului? Într-adevăr măria sa Vodă a binevoit a-l uita acolo, pînă ce s-a cuminţit deplin. Spuneţi-mi dacă e în bună sănătate.

— Ce să spunem? E bărbat frumos şi fudul, sfinţite părinte. Iar cînd e cu noi domnia sa, avem o putere mai mare, încît nu ne mai temem de nimene pe lumea asta. Ş-avem mare plăcere să ne veselim cu domnia sa. Aşa că uitîndu-se el de mai multe ori la noi şi cîntărindu-ne pe fiecare după cît putem, mi-a spus mie Farmă-Piatră, iar lui Samoilă, Strîmbă-lemne. Este o poveste cu aceşti doi moldoveni de demult, cum s-au dus ei cu Făt-Frumos la Împărăţie. Apoi va veni vremea, zice domnia sa, ca să pornim şi noi la fel, să facem nişte isprăvi. Noi stăm sara la foc, îl ascultăm şi rîdem de năzdrăvăniile lui : nici nu ne mai trebuie vin.

— Parcă spuneaţi că vă aflaţi în slujbă la Cetatea Neamţului. Cînd aveţi vreme să staţi în petrecere la focuri, prin codri?

— Avem, sfinţite părinte arhimandrite. Nu ştie, se vede, toată lumea, cum umblă slujba la noi, la Cetate. Dacă nu ştii sfinţia ta, care ai de-a face cu altele, apoi să-ţi spunem noi. Trei săptămîni facem slujbă. Stăm strajă la poarta cea mare şi în chindie. Cînd vine pîrcalabul nostru, suim sus steag. Cînd se duce pîrcalabul la ale sale treburi dăm jos steagul. -Noaptea, ridicăm puntea şi grapa. Cînd răsare soarele, sună din trîmbiţi cîntăreţii şi dăm jos puntea. Grijim să fie apă ; şi la luna lui iulie, curăţim fîntîna din mijlocul Cetăţii. Deasemeni băgăm de samă să avem, la cămări, mălai pe trei luni de zile, pentru toţi străjerii, cînd sînt cu toţii grămadă, în număr de două sute. După trei săptămîni de slujbă la ziduri, avem o săptămînă slobodă a noastră ; atuncea umblăm cu tovarăşul nostru. Are şi el o poreclă, de la moşneag ; dar nu-i place cînd o aude, de aceea noi ne păzim să i-o spunem. Cînd face cîte o ispravă care nouă nu ne place, apoi eu numai mă uit aşa într-o parte la Samoilă ş-apoi el ştie ce vreau să spun.

— Ce vrei să spui?

— Vrea să spuie, se amestecă Samoilă, că Ionuţ al nostru e un mînz — precum îi zice bătrînul. Adică tot n-a uitat să zburde fără grijă. Dar acum i-au mai trecut incurile ; numai stă pe gînduri şi cîteodată oftează. Zice că i-i urît într-asemenea închisoare.

— Stăi dumneata, Strîmbă-Lemne, rîse Onofrei, că mai am eu de dat şi altă lămurire părintelui arhimandrit. După acea săptămînă slobodă, mai avem de slujbă în afară de Cetate, fie la podul Moldovei, fie la poşta domnească, fie de scos gospodarii din sate în podvezi, fie de adunat cai de jold. În alte părţi, slujba asta o fac răzăşii de rînd. Acolo, două poşte împrejurul Cetăţii, slujba o facem noi vînătorii. Dacă vrei să ştii sfinţia ta, noi avem rînduială, în acest cuprins, să prindem şi pe hoţi ; dar bătrînul spune că sămînţa acestor mişei s-a stîrpit de cîtăva vreme, de cînd s-a statornicit cu putere asupra Ţării Moldovei măria sa Ştefan-Vodă. Deci şi noi dinspre partea asta avem mai puţin de lucru. În această săptămînă slobodă, ne adunăm noi cîteodată cu comişelul Ionuţ ; dar nu totdeauna, căci domnia sa, pe lîngă toate, mai are un năcaz şi o lucrare. Are poruncă de la măria sa să se ducă în fiecare vineri la sfînta mănăstire Neamţu, să se spovăduiască la părintele Nicodim, fratele domniei sale. Iar în săptămînile slobode, trebuie să steie la părintele Nicodim trei zile : vineri, sîmbătă şi duminică, la învăţătura cărţii. Acesta-i un lucru greu şi neplăcut vînătorilor, ne gîndim eu şi cu Samoilă. Cartea-i bună s-o ştie popii şi călugării ; nouă ne sînt date altele. De aceea îl vedem uneori pe comişelul Ionuţ Păr-Negru că se tulbură la ochi şi se rătăceşte, umblînd aşa prin Cetate, grăind singur şi scriind cu cărbunele pe păreţi.

Pe cînd Onofrei Căliman dădea aceste desluşiri, părintele arhimandrit încuviinţa din cap, plăcîndu-i să asculte, şi se mişca