închinară. Arhimandritul cunoscu pe căpitan şi-i zîmbi într-un chip cu totul prietinesc. După acel zîmbet păru că s-a deşteptat deplin şi privi în juru-i. Feciorii starostelui veniră şi sărutară mîna dreaptă, în care sfinţitul Amfilohie ţinea mătăniile de chilimbar roş.

— Voi sînteţi vînătorii domneşti cei noi? întrebă arhimandritul.

— Într-adevăr, cuvioase părinte, răspunse unul dintre feciori.

La acest răspuns, se amestecă monahul sîrb, urnindu-se greoi de lîngă stîlpul de care sta rezemat. Grăi cu glas tare :

— Vi se cuvine vouă, feciorilor vînători...

Sfinţitul Amfilohie se întoarse deodată spre el, privindu-l ţintă.

— Ce li se cuvine, cuvioase frate Timoftei? suspină el moale.

Subt acea privire cu scînteieri cenuşii de oţel, călugărul sîrb deveni în clipă gîngav.

 — Am vrut, sfinţite stăpîne...

— Ce-ai vrut, cuvioase frate?

— Am dorit...

-— Ce-ai dorit, cuvioase frate al meu?

— Ma-mai întăi, sfinţite stăpîne, mă rog cu umilinţă de iertare. În faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor creştini care se află aici, rog a mi se ierta destrăbălarea întru care iarăşi am căzut. Am mîncat carne într-o sfîntă zi în care monahul are datoria să ajuneze. Am dorit să îndrept limba acestor feciori neştiutori, ca să se ştie că un arhimandrit nu e numai cuvios. Voi neştiutorilor, se întoarse el zbîrlit cătră vînători, aflaţi cum e cuviincios să închinaţi vorba voastră sfinţitului părinte arhimandrit.

Cei doi oameni mari îl priviră cu mirare şi sfială. Arhimandritul făcu un semn uşor cu mîna. Monahul sîrb îşi astupă cu palma vorbele care i se grămădeau iarăşi pe buze şi se feri din ochii stareţului său, căutîndu-şi un loc de umilinţă mai îndărăt, în spatele creştinilor. Mai erau în preajma căpitanului Petrea şase dintre sutaşii panţiri-lor şi siimenilor, între care se găsea şi mustăciosul Atanasie Alvanitul. Sosise deasemeni şi Andronic pivnicerul, ca să i se lămurească mai bine porunca Domniei. Cum se dădu la o parte cuviosul sîrb, avu şi domnia sa loc ca să se aşeze cu tot trupu-i mare şi cu obrazu-i rotund de coloarea stacojului fiert.

Amfilohie Şendrea zîmbi iar spre vînători, privindu-i cu luare-aminte şi cercetîndu-i din creştet pînă la picioare.

— Precît înţeleg, sînteţi feciorii starostelui Nechifor.

 — Într-adevăr, cuvioase şi sfinţite părinte, răspunse de data asta cel de al doilea, care avea glas mai gros.

— Cum vă chiamă? pînă acuma nu v-am cunoscut. Prietinul nostru Nechifor Căliman starostele nu mi-a vorbit de voi niciodată, nici nu v-a adus la curte.

— Apoi, cuvioase şi sfinţite părinte arhimandrit, răspunse tot cel cu voce groasă, noi am fost acasă, la părintele nostru, şase feciori. Doi, aceştia care ne aflăm de faţă, am fost mai mari ; ceilalţi s-au născut mai în urma noastră. Aşa că noi am fost rînduiţi de tineri în munte, la oile bătrînului. Am purtat oile ş-am stăpînit ciobanii. Am umblat de la Rarău pînă la Căliman, de unde-i baştină noastră, şi pînă la Ceahlău. Ne-am bătut uneori cu lotrii, cu lupii şi cu urşii. Aşa am stat noi mulţi ani, pînă ce s-au ridicat cei de acasă. Atuncea ne-a poruncit bătrînul să coborîm la vale ; şi în locul nostru s-au suit în munte ceilalţi patru. Acuma, fiind flăcăi ungureşti, în vîrstă de treizeci şi cinci de ani, trebuie să ne căutăm soţii, ca să avem şi noi feciori. Tot la aceeaşi vîrstă ca şi noi s-a însurat şi starostele. Deasemeni am fost rînduiţi vînători domneşti şi facem slujbă şi la Cetatea Neamţu.

— Am înţeles tare bine, zîmbi Amfilohie Şendrea. Rămîne să-mi spui numai cum vă chiamă.

— Apoi, sfinţite părinte arhimandrit, pe mine mă chiamă Onofrei ; iar pe frate-meu acesta îl chiamă Samoilă.

— De ce rîzi? îl întrebă monahul, privindu-l lung.

 — Avem   noi   ale   noastre...  răspunse cu îndoială Onofrei.

Samoilă rîdea şi el, arătîndu-şi toţi dinţii. Erau amîndoi îmbrăcaţi cu straie groase de pănură şi-n cap cu căciuli brumarii de pielcică de miel. Mijlocul le era încins cu curea ; la şoldul drept aveau junghere lungi în teacă. Purtau cizme, semn că nu erau ţărani de rînd. Amîndoi erau ciolănoşi, sprîncenaţi, arşi de soare şi cu mustăţi dese castanii. Aveau mîni mari, pe care le strîngeau din cînd în cînd : la pumnii aceia se oprea mai ales cu stăruinţă admiraţia sfinţitului arhimandrit. Onofrei părea mai gros, şi mai spătos decît Samoilă.

— Dacă aveţi ale voastre, bine, urmă a zîmbi cu îngăduinţă monahul ; eu nu vă cer să-mi spuneţi tainele voastre.

— Nu-i nici o taină, se amestecă Samoilă.

— Bine, bine. Ce v-a spus măria sa? A rămas mulţămit de vînatul pe care l-aţi adus şi mai ales de lipani?

— A rămas mulţămit mai ales de lipani. I-am prins asară într-un tău al nostru. Măria sa zice că are să ne dăruiască semne domneşti de argint, cu stema măriei sale, cum are bătrînul, şi cum mai are cineva, care-i tovarăş de vînătoare cu noi.

— Şi asta-i bine. Ce v-a mai întrebat măria sa?

De astă dată dădu răspuns glasul cel mai gros, adică Onofrei :

— Măriră sa ne-a întrebat dacă ne-am înfricoşat de cutremur.

— Şi voi ce i-aţi răspuns măriei sale?

— Noi i-am răspuns că nu ne-am înfricoşat. Se chiamă, sfinţite părinte, că zilele noastre sînt în mînile lui Dumnezeu şi sfîrşitul nostru e de mai nainte scris aşa că n-avem de ce ne teme. Dac-ar fi fost să se dărîme peste noi Cetatea, se dărîma, şi gata! Mulţămim lui Dumnezeu, nu s-a dărîmat. Căci n-a dat din coadă prea tare...

— Cum?

— N-a dat din coadă prea tare peştele cel mare pe care stă aşezat pămîntul. Precît spun oamenii vechi, este apă fără sfîrşit care se chiamă Marea. Şi la faţa apei stă peştele cel mare. cu poruncă de la începutul zidirii să ţie sub soare pămîntul. Din vreme în vreme acel peşte are şi el nevoie de somn, adoarme, îi intră în nări apă şi strănută ; ş-atunci se deşteaptă şi bate o dată din coadă ; pe urmă bate ş-a doua oară. Aşa s-a cutremurat zidirea lumii de două ori şi azi.

Amestecă şi căpitanul Petrea cuvînt :

— Prea multă apă nu-i bună.

— Ştiu, încuviinţă Şendrea ; de aceea a binecuvîntat Dumnezeu rodul viilor.

Îndrăzni, cu multă umilinţă, fără să iasă la lumină, şi