Portugaliei, Spaniei, Franţei şi Germaniei, într-un loc care fusese indicat în prealabil de împăratul Carol cel Mare. În altar, Fecioara din Roncevaux, din argint masiv şi cu chipul din lemn preţios, ţinea în mână un buchet de flori din pietre preţioase. Parfumul de tămâie, construcţia gotică, preoţii în alb şi cântările lor m-au făcut să intru într-o stare apropiată de transa pe care o experimentasem în timpul ritualurilor Tradiţiei.

  „Şi magul?” l-am întrebat pe Petrus, amintindu-mi ce-mi spusese în ajun.

  Mi-a indicat cu un semn un preot de vârstă medie, slab şi cu ochelari, aşezat alături de alţi călugări pe una dintre băncile lungi care erau aşezate în jurul altarului. Un mag care era în acelaşi timp şi preot! Mi-am dorit ca slujba să se termine repede, dar, cum îmi spusese Petrus în ajun, noi suntem aceia care determinăm ritmul timpului: neliniştea mea a făcut ca ceremonia religioasă să dureze mai mult de o oră.

  O dată slujba încheiată, Petrus m-a lăsat singur pe bancă şi s-a retras folosind aceeaşi uşă pe care ieşiseră preoţii. Am rămas contemplând biserica, gândindu-mă că ar trebui să spun o rugăciune, dar nu reuşeam să mă concentrez la nimic. Imaginile mi se păreau îndepărtate, prizoniere ale unui trecut care nu se mai întorcea, după cum nu avea să mai revină niciodată epoca de aur a drumului Sfântului Iacob.

  Petrus a apărut în uşă, şi, fără o vorbă, mi-a făcut semn să-l urmez.

  Am ajuns într-o grădină interioară a mănăstirii, înconjurată de chilii. În mijloc, pe ghizdurile fântânii, preotul cu ochelari ne aştepta.

  „Padre Jordi, iată un pelerin”, a spus Petrus, prezentându-mă.

  Preotul mi-a întins mâna şi eu l-am salutat. Am tăcut. Aşteptam să se întâmple ceva, dar nu auzeam decât cântecul cocoşilor în depărtare, şi ţipătul pescăruşilor în căutarea prăzii lor cotidiene. Preotul mă privea, impasibil – o privire apropiată de cea a doamnei Savin după ce pronunţasem Cuvântul din vechime.

  În sfârşit, după o tăcere lungă şi apăsătoare, padre Jordi a vorbit.

  „Se pare că aţi urcat prea devreme treptele Tradiţiei, dragul meu.”

  Am răspuns că am treizeci şi opt de ani şi că reuşisem la toate ordaliile.7 „În afară de una, ultima şi cea mai importantă, a continuat el, continuând să mă fixeze cu o privire inexpresivă. Şi fără ea, tot ce aţi învăţat nu mai are nici o valoare.

  — De aceea fac drumul Sfântului Iacob.

  — Asta nu reprezintă o garanţie. Veniţi cu mine.”

  Petrus a rămas în grădină, iar eu l-am urmat pe Padre Jordi. Am traversat printre chilii, am trecut prin locul unde era îngropat un rege, Sancho cel Puternic, şi ne-am oprit într-o mică capelă, mai retrasă faţă de clădirile principale ce alcătuiesc mănăstirea din Roncevaux.

  În interior nu era aproape nimic, doar o masă, o carte şi o sabie. Dar nu era a mea.

  Padre Jordi s-a dus şi s-a aşezat dincolo de masă, lăsându-mă în picioare. Apoi a luat câteva plante şi le-a dat foc, parfumând aerul. Situaţia îmi reamintea tot mai mult de întâlnirea cu doamna Savin.

  „Mai întâi, am să te avertizez de ceva, m-a anunţat Padre Jordi. Rota jacobea (drumul Sfântului Iacob) nu este decât unul dintre cele patru drumuri. E drumul de pică. Poate să vă aducă putere, dar asta nu e destul.

  — Care sunt celelalte trei?

  — Cunoaşteţi cel puţin două dintre ele: drumul Ierusalimului, care e drumul de inimă, sau al Graal-ului, şi care vă va aduce capacitatea de a face miracole; şi drumul Romei, drumul de treflă, care vă va permite să comunicaţi cu celelalte lumi.

  — Nu lipseşte decât drumul de caro, pentru a completa cele patru culori de la cărţi”, am spus glumind.

  Padre Jordi a râs.

  „Exact. E drumul secret pe care, dacă-l veţi parcurge într-o zi, n-aţi putea povesti nimănui. Pentru moment, să lăsăm asta deoparte. Unde vă sunt cochiliile?”

  Mi-am deschis rucsacul şi am scos de acolo cochiliile şi imaginea Sfintei Fecioare din Aparecida. Le-a pus pe masă. A întins mâinile deasupra lor şi s-a concentrat. Mi-a cerut şi mie să fac la fel. Parfumul din aer se accentua. Şi preotul, şi eu aveam ochii deschişi, şi, deodată, am constatat că se repeta fenomenul pe care-l văzusem la Itatiaia: cochiliile străluceau, dând o lumină care nu luminează. Strălucirea a devenit tot mai intensă, şi am auzit o voce misterioasă care ieşea din gâtul lui Padre Jordi spunând: „Oriunde s-ar afla comoara sa, acolo se va găsi şi inima ta.”

  Era o frază din Biblie. Vocea a continuat: „Şi oriunde s-ar găsi inima ta, acolo se va afla şi leagănul celei de-a doua veniri a lui Christos; ca şi aceste cochilii, un pelerin pe calea Sfântului Iacob nu e decât un înveliş. Dacă învelişul, care făcut din viaţă, se sparge, apare Viaţa, care e făcută din Agapé.”

  Şi-a retras mâinile şi cochiliile au încetat să mai strălucească. Apoi mi-a scris numele în cartea care se găsea pe masă. Pe tot drumul Sfântului Iacob, n-am văzut decât trei cărţi în care mi-a fost înscris numele: cea de la doamna Savin, cea a lui Padre Jordi, şi cartea Puterii, în care, mai târziu, aveam să-mi scriu eu însumi numele.

  „Gata. Puteţi pleca, cu binecuvântarea Sfintei Fecioare din Roncevaux şi a Sfântului Iacob al sabiei.” „Drumul Sfântului Iacob e marcat cu puncte galbene, răspândite prin toată Spania”, mi-a explicat preotul, în timp ce ne întorceam spre locul unde rămăsese Petrus. Dacă, la un anumit moment dat, vă rătăciţi, căutaţi aceste semne pe copaci, pe pietre, pe tablele semnalizatoare, şi veţi fi în măsură să găsiţi un loc sigur.

  Am un ghid bun.

  Încercaţi să vă bazaţi mai ales pe voi înşivă. Asta ca să nu mergeţi înainte şi înapoi timp de şase zile prin creierii Pirineilor.”

  Deci preotul ştia povestea.

  L-am regăsit pe Petrus şi ne-am luat rămas bun. Am plecat din Roncevaux dimineaţa, şi ceaţa dispăruse