deja cu totul. Un drum drept şi plat se întindea înaintea noastră şi am început să caut semnele galbene de care îmi vorbise Padre Jordi. Rucsacul meu era puţin mai greu, căci cumpărasem o sticlă de vin de la tavernă, deşi Petrus îmi spusese că nu e nevoie. Plecând din Roncevaux, aveam să traversăm sute de sate şi să dormim foarte puţin sub cerul liber.

  „Petrus, Padre Jordi a vorbit de a doua venire a lui Iisus Christos ca despre ceva care s-ar fi întâmplat.

  Şi care se întâmplă mereu. Acesta e secretul sabiei tale.

  În plus, ai spus că voi cunoaşte un mag şi am cunoscut un preot. Ce are asta de-a face cu Biserica catolică?”

  Petrus a pronunţat un singur cuvânt: „Totul.”

  CRUZIMEA

  „Aici, exact în acest loc, a fost ucisă Iubirea”, a spus bătrânul ţăran, arătând spre o mică capelă săpată în stâncă.

  Mersesem cinci zile fără oprire, oprindu-ne doar ca să mâncăm şi să dormim. Petrus rămânea la fel de discret în privinţa vieţii sale private, dar era grozav de interesat de Brazilia şi de munca mea. Spunea că-i place foarte mult ţara mea, pentru că imaginea pe care o cunoştea cel mai bine era imaginea lui Iisus Mântuitorul din Corcovado, cu braţele deschise, şi nu răstignit pe cruce. Voia să ştie totul, şi la fiecare pas mă întreba dacă femeile erau la fel de drăguţe ca cele de aici. În timpul zilei, căldura era aproape insuportabilă, şi, în toate barurile şi satele în care ajungeam, oamenii se plângeau de secetă. Ne opream din mers între două şi patru după-amiaza – când soarele era cel mai fierbinte – şi am adoptat obiceiul spaniol al siestei.

  În acea după-masă, în timp ce ne odihneam în mijlocul unei livezi de măslini, un bătrân ţăran a venit spre noi să ne ofere puţin vin. În ciuda caniculei, vinul făcea parte de secole dintre obiceiurile locuitorilor acelui colţ de lume.

  „De ce Iubirea a fost ucisă aici?” am întrebat eu, văzând că bătrânul avea poftă să înfiripeze o conversaţie.

  — Cu secole în urmă, o prinţesă care făcea drumul Sfântului Iacob, Félicie de Aquitania, s-a hotărât să renunţe la tot şi să se stabilească aici la întoarcerea de la Compostella. Era Iubirea întruchipată, pentru că şi-a împărţit lucrurile cu săracii din locurile noastre, şi pentru că i-a îngrijit pe cei bolnavi.”

  Petrus îşi aprinsese una dintre ţigările lui oribile pe care le răsucea chiar el, dar, în ciuda aerului său indiferent, am înţeles că era atent la istorisirea bătrânului.

  „Atunci, fratele ei, ducele Guillermo, a primit de la tatăl lor ordinul să o aducă acasă. Félicie a refuzat. În disperare, ducele a înjunghiat-o în micuţa capelă pe care o vedeţi aici, pe care ea o construise cu propriile ei mâini pentru a-i îngriji pe săraci şi pentru a-l lăuda pe Dumnezeu.

  „Când şi-a venit în fire şi a înţeles ce-a făcut, ducele s-a dus la Roma să ceară iertare de la Papa. Drept canon, acesta l-a obligat să facă pelerinajul până la Compostella. Atunci s-a produs un eveniment ciudat: la întoarcere, ajungând aici, el a avut acelaşi impuls şi s-a stabilit în micuţa capelă pe care sora lui o construise pentru a-i îngriji pe săraci, până în ultimele zile ale lungii sale vieţi.

  — Este legea compensaţiei”, a remarcat Petrus râzând.

  Ţăranul n-a priceput comentariul, dar eu ştiam cu exactitate ce voia să spună Petrus. În timp ce mergeam, am avut discuţii teologice prelungi despre relaţia dintre Dumnezeu şi oameni. Afirmasem că şi în cadrul Tradiţiei există o relaţie cu Dumnezeu, dar pe o cale complet diferită de cea pe care o urmam pe drumul Sfântului Iacob – cu preoţi magi, ţigani deveniţi demoni, şi sfinţi care fac miracole. Toate acestea îmi păreau teribil de arhaice, prea legate de creştinism, şi lipsite de fascinaţia şi de extazul pe care ritualurile Tradiţiei erau capabile să le provoace în mine. Petrus spunea mereu că drumul Sfântului Iacob este un drum pe care poate trece oricine, şi că numai un drum de genul acesta poate duce până la Dumnezeu.

  „Tu crezi că Dumnezeu există, şi eu cred la fel. Atunci, pentru noi, Dumnezeu există. Dar dacă cineva nu crede în El, El nu încetează să existe din cauza asta. Şi asta nu înseamnă că persoana care nu crede în El ar greşi.

  — Deci Dumnezeu e limitat după dorinţa şi puterea omului?

  Aveam un prieten care era beat tot timpul, dar care în fiecare seară spunea de trei ori Ave Maria, pentru că mama lui îl obişnuise aşa din copilărie. Chiar şi când se întorcea acasă beat mort, chiar fără să creadă în Dumnezeu, prietenul meu rostea întotdeauna trei de Ave Maria. După moartea lui, în timpul unui ritual al Tradiţiei, am întrebat spiritul celor plecaţi dintre noi unde se află acest prieten al meu. Spiritul mi-a spus că îi merge foarte bine şi că era înconjurat de lumină. Fără să fi avut credinţă în timpul vieţii sale, efortul său, care consta doar din trei rugăciuni spuse din obligaţie şi automat, îl mântuiseră.

  „Dumnezeu îşi manifesta prezenţa în caverne şi prin tunetul strămoşilor noştri; după ce omul a descoperit că era vorba de fenomene naturale, acesta a început să se adăpostească în anumite animale şi păduri sacre. A fost o epocă în care el nu exista decât în catacombele marilor oraşe ale antichităţii. Dar în tot acest timp, El n-a încetat să inunde inima omului sub forma Iubirii.

  În zilele noastre, Dumnezeu nu mai este decât un concept, aproape demonstrat ştiinţific. Dar în acest stadiu, Istoria face o cotitură, şi totul reîncepe. Este legea compensaţiei. Când Padre Jordi a citat fraza lui Christos care spune „oriunde s-ar găsi comoara ta, acolo se va afla inima ta”, se referea tocmai la asta. Oricând vei dori să vezi chipul lui Dumnezeu, îl vei vedea. Şi chiar dacă nu vrei să-l vezi, n-are nici cea mai