mică importanţă, din moment ce efortul tău este unul bun. Atunci când Félicie de Aquitania a construit capela şi a început să-i ajute pe săraci, l-a uitat pe Dumnezeu cel de la Vatican, şi L-a manifestat în modul cel mai primitiv şi cel mai înţelept: Iubirea. În privinţa asta, ţăranul avea deplină dreptate să spună că Iubirea a fost ucisă.”

  Ţăranul, nefiind în stare să ne urmărească discuţia, nu era prea în largul său.

  „Legea compensaţiei a funcţionat când fratele său a fost făcut să continue opera pe care o întrerupsese. Totul este permis, în afară de întreruperea unei manifestări a iubirii. Când se petrece aşa ceva, cel care a încercat să distrugă, e obligat să reconstruiască.”

  Le-am explicat că, în ţara mea, legea compensaţiei înseamnă că diformităţile şi bolile oamenilor sunt pedepse pentru greşelile comise în timpul încarnărilor precedente.

  „Stupid! Mi-a replicat Petrus. Dumnezeu nu e răzbunare, Dumnezeu e dragoste. Singura sa pedeapsă constă în a-l obliga pe acela care a întrerupt o manifestare a iubirii să o continue.”

  Ţăranul s-a scuzat, spunând că târziu şi că trebuie să se întoarcă la lucru. Petrus a găsit că e un pretext potrivit pentru a ne relua drumul.

  „Iată cine încheie discuţia, a spus el în timp ce traversam livada de măslini. Dumnezeu e în tot ce ne înconjoară, El trebuie presimţit, trăit, şi încerc să transform asta într-o problemă de logică, pentru ca tu să înţelegi. Continuă se exersezi mersul încet, şi vei deveni tot mai mult conştient de prezenţa sa.

  Două zile mai târziu, a trebuit să urcăm un munte care se numeşte Înaltul Iertării. Ascensiunea a durat mai multe ore, şi, când am ajuns în vârf, am asistat la o scenă care m-a şocat: un grup de turişti, cu radioul din maşină dat la maximum, făcea plajă şi bea bere. Apucaseră pe un drum ocolit care ducea până în vârf.

  „Asta e situaţia. Credeai că vei întâlni aici pe vreunul dintre oştenii Cidului, pândind în aşteptarea următorului atac al maorilor?

  În timp ce coboram, am făcut pentru ultima oară exerciţiul Vitezei. Ne găseam din nou în faţa unei câmpii imense, mărginită de coline albăstrii, şi acoperită de o vegetaţie rasă, arsă de secetă. Aproape că nu existau copaci, doar un teren pietros şi câţiva mărăcini. La sfârşitul exerciţiului, Petrus mi-a pus întrebări despre munca mea, şi mi-am dat seama, atunci, că nu mă mai gândeam de mult la el. Îngrijorarea pentru afacerile mele şi pentru lucrurile pe care renunţasem să le fac dispăruse practic. Nu mi-am reamintit de ele decât în acea seară, fără să le dau prea multă importanţă. Eram mulţumit că mă aflam pe drumul Sfântului Iacob.

  „O vei depăşi în curând pe Félicie de Aquitania”, a glumit Petrus după ce i-am împărtăşit aceste sentimente. Apoi s-a oprit şi mi-a cerut să-mi pun jos rucsacul.

  „Priveşte în jurul tău şi fixează-ţi privirea într-un punct oarecare.”

  Am ales crucea unei biserici pe care o zăream în depărtare.

  „Păstrează-ţi privirea fixată asupra acestui punct, şi încearcă să te concentrezi la ceea ce-ţi voi spune. Chiar dacă simţi că ceva se transformă, nu te lăsa distrat. Fă aşa cum îţi spun.”

  Eram în picioare, destins, cu privirea fixată pe clopotniţă, în vreme ce Petrus se plasă în spatele meu, şi mă apăsa cu unul dintre degete la baza cefei.

  „Drumul pe care tocmai îl parcurgi este drumul puterii, şi se vor preda numai exerciţiile puterii. Călătoria care, la început, era un chin, pentru că nu-ţi doreai decât să ajungi, începe să se transforme în plăcere, plăcerea căutării şi a aventurii. Astfel, îţi hrăneşti visele, care sunt esenţiale.

  „Omul nu ar putea niciodată să înceteze să viseze. Visul este hrana sufletului, tot aşa cum alimentele sunt hrana corpului. Foarte des, în cursul existenţei noastre, ne vedem visele înşelate şi dorinţele amăgite, dar trebuie să continuăm să visăm, pentru că altfel, sufletul nostru moare şi Agape nu mai poate pătrunde în el. Pe câmpia care se întinde în faţa ochilor tăi a curs sânge, şi aici s-au dat bătăliile cele mai crude ale Recuceririi. Cine avea dreptate sau era deţinătorul adevărului, asta nu prea are importanţă: important este de ştiut că, de ambele părţi, se ducea Lupta cea Bună.

  „Lupta cea Bună este cea care se porneşte din pricină că inima noastră o cere. În epocile eroice, în timpul cavalerilor rătăcitori, era uşor, erau pământuri de cucerit şi o grămadă de lucruri de făcut. Astăzi, lumea s-a schimbat mult, şi Lupta cea Bună s-a mutat de pe câmpurile de bătălie în interiorul nostru.

  „Lupta cea Bună este cea în care ne angajăm în numele viselor noastre. Când ele explodează în noi cu toată vigoarea lor – în tinereţe – suntem foarte curajoşi, dar n-am învăţat încă să luptăm. După ce, după multe eforturi, sfârşind prin a învăţa, nu mai avem acelaşi curaj pentru a lupta. Atunci, ne întoarcem împotriva noastră înşine şi, în cele din urmă, devenim cel mai mare duşman al nostru. Ne spunem că visele noastre sunt infantile, greu de realizat, sau fructul necunoaşterii realităţii vieţii. Ne ucidem visele pentru că ne este frică să ducem Lupta cea Bună.”

  Presiunea degetului lui Petrus pe ceafa mea a devenit şi mai intensă. Mi s-a părut că văd clopotniţa transformându-se – conturul crucii semăna cu cea a unui om înaripat. Un înger. Am clipit din ochi şi crucea a redevenit ceea ce era.

  „Primul simptom al faptului că ne ucidem visele este lipsa timpului, a continuat Petrus. Oamenii cei mai ocupaţi pe care i-am cunoscut în cursul vieţii mele aveau întotdeauna timp pentru toate. Cei care nu făceau nimic erau întotdeauna obosiţi, nu-şi dădeau seama cât de puţin lucru făcea, şi se plângeau constant că ziua era prea scurtă. În realitate, le era frică să poarte Lupta cea Bună.

  „Al doilea simptom al morţii viselor noastre îl constituie certitudinile noastre. Din cauză că nu vrem să privim viaţa ca pe