o mare aventură de trăit, începem să ne credem înţelepţi, drepţi şi corecţi în puţinul pe care-l aşteptăm de la existenţă. Privim dincolo de zidurile vieţii noastre cotidiene şi descoperim zgomotul lancelor ce se rup, mirosul sudorii şi prafului, marile căderi şi privirile însetate de cucerire ale războinicilor. Dar nu concepem niciodată bucuria, bucuria imensă din sufletul celui ce luptă, pentru că, pentru el, nici victoria, nici deruta n-au nici o importanţă, singurul lucru care contează e să ducă Lupta cea Bună.

  „În fine, al treilea simptom al morţii viselor noastre e pacea. Viaţa devine o după-amiază de duminică, nu ne cere lucruri măreţe şi nu cere mai mult decât vrem noi să-i dăm. Credem atunci că suntem maturi, că lăsăm deoparte fanteziile din copilărie, şi că vom atinge realizarea personală şi profesională. Suntem surprinşi atunci când o persoană de vârsta noastră spune că-i place încă un lucru sau altul din viaţa sa. Dar în realitate, în forul nostru interior, noi ştim ce s-a întâmplat: am renunţat să mai luptăm pentru visele noastre, să ducem Lupta cea Bună.”

  Clopotniţa bisericii se transforma în fiecare clipă şi în locul ei părea că apare un înger cu aripile desfăcute. Chiar dacă clipeam, imaginea rămânea neschimbată. Mi-a venit să-i vorbesc despre asta lui Petrus, dar am simţit că nu terminase încă.

  „Pe măsură ce renunţăm la visele noastre şi găsim pacea, a reluat el după o clipă, cunoaştem o scurtă perioadă de linişte. Dar visele moarte încep să putrezească în noi şi să ne infesteze toată atmosfera. Devenim cruzi faţă de cei ce ne înconjoară, şi în final întoarcem această cruzime asupra noastră înşine. Apar suferinţele şi psihozele. Ceea ce voiam să evităm în luptă – decepţia şi eşecul – devin singura moştenire de pe urma laşităţii noastre. Şi într-o bună zi, visele moarte şi putrezite fac aerul de nerespirat şi ne vom dori moartea, moartea care ne eliberează de certitudinile noastre, de ocupaţiile noastre, şi de acea cumplită pace a după-amiezelor de duminică.”

  Eram sigur acum că vedeam cu adevărat un înger şi nu mai reuşeam să-i urmăresc cuvintele lui Petrus. Trebuie că a ghicit asta, căci şi-a luat degetul de pe ceafa mea şi a tăcut. Imaginea îngerului a mai persistat o clipă, apoi a dispărut. În locul ei, a apărut din nou clopotniţa bisericii.

  Am rămas tăcuţi vreme de câteva minute. Petrus şi-a răsucit o ţigară şi a început să fumeze. Eu mi-am scos din rucsac sticla de vin şi am băut un gât. Vinul era cald, dar îşi păstrase savoarea.

  „Ce-ai văzut?” m-a întrebat el.

  I-am povestit despre înger. I-am spus că la început, când clipeam, imaginea dispărea.

  „Şi tu trebuie să înveţi să duci Lupta cea Bună. Ai învăţat să accepţi aventurile şi provocările vieţii, dar continui să vrei să negi extraordinarul.”

  Petrus a scos din bagajul său un obiect şi mi l-a întins. Era un ac de aur.

  „E un dar de la bunicul meu. În cadrul ordinului RAM, toţi înaintaşii aveau un obiect de felul ăsta. I se spune „Punctul cruzimii”. Atunci când ai văzut îngerul apărând pe turla bisericii, ai vrut să-l negi. Pentru că nu era unul din lucrurile cu care tu erai obişnuit. În viziunea ta despre lume, bisericile sunt biserici, şi viziunile nu se pot produce decât în extazul provocat de ritualurile Tradiţiei.

  Am răspuns că viziunea mea era desigur efectul produs de presiunea pe care el o exercita asupra cefei mele.

  „E adevărat, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Cert este că ai refuzat viziunea. Félicie de Aquitania trebuie să fi avut o viziune asemănătoare, şi ea şi-a pus toată viaţa în joc pentru ceea ce văzuse: rezultatul a fost că şi-a transformat munca în iubire. Acelaşi lucru trebuie că s-a petrecut şi cu fratele ei. Acelaşi lucru li se întâmplă tuturor, în fiecare zi: vedem întotdeauna care e cel mai bun drum de urmat, dar nu o apucăm decât pe drumul cu care suntem obişnuiţi.”

  Petrus a pornit la drum şi eu l-am urmat. Razele soarelui făceau să strălucească acul din mâna mea.

  „Singura modalitate de a ne salva visele este să fim generoşi cu noi înşine. Trebuie să tratăm riguros orice tentativă de autopedepsire, oricât de subtilă ar fi ea. Pentru a şti când devenim cruzi faţă de noi înşine, trebuie să transformăm în durere fizică cea mai mică apariţie a unei dureri spirituale, cum sunt vinovăţia, remuşcările, nehotărârea, laşitatea. Făcând dintr-o durere spirituală o durere fizică, vom şti cât rău ne poate face.”

  Şi Petrus m-a învăţat EXERCIŢIUL CRUZIMII.

  „Pe vremuri se folosea un ac de aur. A spus el. În zilele noastre, lucrurile s-au schimbat, aşa cum se schimbă şi peisajele de pe drumul Sfântului Iacob.”

  Petrus avea dreptate. Văzută de jos, câmpia semăna cu o succesiune de movile.

  „Gândeşte-te la ceva ce ai făcut crud astăzi împotriva ta însuţi, şi fă exerciţiul.”

  Nu reuşeam să-mi amintesc de nimic.

  „Întotdeauna e aşa. Nu reuşim să fim generoşi cu noi înşine decât în rarele momente în care avem nevoie de severitate.”

  Deodată, mi-a revenit în minte că mă simţisem idiot că urcasem Înaltul Iertării cu atâta greutate, în vreme ce turiştii aceia găsiseră drumul cel mai uşor. Ştiam că nu era adevărat şi că era crud faţă de mine însumi; turiştii căutau soarele, eu eram în căutarea sabiei mele. Nu eram un idiot, dar mă simţeam ca şi cum aş fi fost. Mi-am înfipt cu putere unghia arătătorului la rădăcina unghiei degetului mare. Am simţit o durere intensă, şi, în vreme ce mă concentram asupra durerii, senzaţia că eram un idiot a dispărut.

  I-am comentat asta lui Petrus, şi el a râs fără să spună nimic.

  În acea seară, am tras la un hotel primitor din satul a cărui biserică o zărisem de departe. După cină, am hotărât să mergem într-o mică plimbare bună pentru digestie.

  „Dintre toate formele pe care le-a găsit