omul pentru a-şi face rău sie însuşi, Iubirea este forma cea mai rea. Suferim mereu pentru cineva care nu ne iubeşte, pentru cineva care ne-a părăsit, pentru cineva care nu vrea să ne părăsească. Dacă suntem celibatari, suferim pentru că nu ne iubeşte nimeni; dacă suntem căsătoriţi, transformăm căsătoria într-o sclavie. E într-adevăr îngrozitor”, a adăugat el, cu un aer contrariat.

  Ajunsesem în faţa unei mici pieţe unde se înălţa biserica pe care o văzusem. Am încercat să întrevăd îngerul, dar n-am reuşit.

  Petrus observa crucea de sus. Am presupus că el distinge îngerul, dar nu era aşa: a început să-mi vorbească imediat.

  „Când Fiul Tatălui a coborât pe pământ, a adus iubirea. Dar de vreme ce omenirea nu poate înţelege iubirea decât ca suferinţă şi sacrificiu, au sfârşit prin a-l răstigni. Fără asta, nimeni n-ar fi crezut în iubirea sa, pentru că toţi oamenii erau obişnuiţi să sufere în fiecare zi din cauza propriilor pasiuni.”

  Ne-am aşezat pe un mic zid şi am continuat să privim biserica. Încă o dată Petrus a rupt tăcerea.

  „Ştii ce înseamnă Barabbas, Paulo? Bar înseamnă fiu, iar Abba, tată.”

  Privea fix crucea de pe turlă. Ochii îi străluceau şi am simţit că era posedat de ceva, poate de iubirea despre care vorbea atâta, dar pe care eu nu reuşeam s-o înţeleg bine.

  „Cât sunt de înţelepte planurile gloriei divine! A exclamat el făcând să rezoneze ecoul vocii sale în piaţa pustie. Când Pilat i-a cerut poporului să aleagă, nu i-a lăsat în realitate nici o alternativă. Le-a arătat un om torturat, zdrobit, şi un altul cu capul sus, Barabbas, revoluţionarul. Dumnezeu ştia că-l vor trimite pe cel mai slab la moarte pentru a-şi dovedi iubirea”.

  Şi a conchis: „Şi cu toate acestea, oricare ar fi fost alegerea, Fiul Tatălui ar fi fost în cele din urmă răstignit.”

 

  MESAGERUL

  „Aici se întâlnesc toate drumurile Sfântului Iacob.”

  Am ajuns dimineaţa devreme la Puente La Reina. Fraza aceasta era scrisă pe piedestalul unei statui – care reprezenta un pelerin în costum medieval cu o pălărie tricorn, capă, cochilii, clopotul şi tigva în mână – şi reamintea epopeea unei călătorii aproape uitate, pe care eu şi Petrus tocmai o retrăiam.

  Petrecusem noaptea precedentă într-una din numeroasele mănăstiri care se găsesc de-a lungul drumului. Când ne-a primit, călugărul de la poartă ne-a avertizat că nu aveam voie să schimbăm nici o vorbă în incinta mănăstirii. Un călugăr tânăr ne-a dus pe fiecare în chilia sa, echipată cu strictul necesar: un pat tare, aşternuturi uzate, dar curate, o cană cu apă şi un lighean pentru spălat. Nu exista nici robinet, nici apă caldă, iar orarul meselor era afişat pe spatele uşii.

  La ora indicată, am coborât în sala de mese. Călugării, care făcuseră legământ de tăcere, nu comunicau decât prin priviri, şi am avut impresia că ochii lor erau mai strălucitori decât cei ai oamenilor obişnuiţi. Masa a fost servită curând, pe mese lungi, la care venisem să ne aşezăm împreună cu călugării în veşmânt de pănură. De la locul său, Petrus mi-a făcut semn, şi am înţeles perfect ce voia să-mi spună: murea de poftă să-şi aprindă o ţigară, dar se părea că avea să-şi petreacă întreaga noapte fără să-şi satisfacă dorinţa. Mi se întâmpla şi mie acelaşi lucru, şi mi-am înfipt o unghie la rădăcina unghiei degetului mare, deja aproape însângerat. Momentul era prea frumos pentru a comite chiar şi cea mai mică cruzime faţă de mine însumi.

  Cina era compusă din supă de legume, pâine, peşte şi vin. Toţi se rugau şi noi le îngânam rugăciunea. În timp ce mâncam, un călugăr a rostit cu voce monotonă extrase dintr-o epistolă de-a lui Pavel.

  „Dumnezeu a ales nebuniile lumii pentru a-i face pe înţelepţi să se ruşineze şi a ales slăbiciunile lumii pentru a-i umili pe cei puternici, spunea călugărul cu vocea sa fină şi lipsită de inflexiuni. Suntem nebuni din cauza lui Christos. Până acum, am fost consideraţi ca scursoarea pământului, zgura zgurelor. Cu toate acestea, împărăţia lui Dumnezeu nu e făcută din vorbe, ci din putere”.

  Mustrările lui Pavel către Corinteni au răsunat în tot timpul cinei în sala de mese cu zidurile goale.

  A doua zi, am intrat în Puente La Reina discutând scurta noastră trecere pe la călugări de cu o seară înainte. I-am mărturisit lui Petrus că am fumat pe ascuns în cameră, mort de frică să nu simtă cineva mirosul de tutun. A râs, şi am înţeles că trebuie că şi el făcuse la fel „Sfântul Ioan Botezătorul s-a retras în pustie, dar Iisus s-a alăturat pescarilor şi n-a încetat să călătorească. Prefer acesta.”

  Într-adevăr, în afara perioadei petrecute în deşert, Christos şi-a petrecut restul vieţii printre oameni.

  „Tocmai, primul său miracol nu a constat în salvarea unui suflet, sau în vindecarea unui bolnav, sau în alungarea unui demon, ci în transformarea apei într-un vin nemaipomenit în timpul unei nunţi, pentru că stăpânului casei nu-i mai rămăsese nimic de băut.”

  Spunând aceste cuvinte, a rămas deodată nemişcat. Mişcarea sa a fost atât de bruscă, încât m-am oprit şi eu, neliniştit. Ne găseam în faţa podului care dă numele orăşelului. Dar Petrus nu se uita la drumul pe care trebuia s-o luăm. Ochii lui erau fixaţi pe doi puştani care se jucau cu o minge de cauciuc pe malul râului. Trebuie că aveau între opt şi zece ani şi nu păreau să ne fi remarcat prezenţa. În loc să traverseze podul, Petrus a coborât taluzul malului şi s-a îndreptat spre cei doi puştani. Ca întotdeauna, l-am urmat fără să pun vreo întrebare.

  Puştii continuau să ne ignore prezenţa. Petrus s-a aşezat şi le-a urmărit jocul, până când mingea a căzut în apropierea lui. Cu un gest vioi, a apucat-o şi a aruncat-o spre mine. Am prins-o din zbor şi am aşteptat continuarea.

  Băiatul care părea mai mare dintre cei doi s-a apropiat. Primul meu