„Daţi-mi mingea, domnule” a zis puştiul.

  I-am privit figura micuţă care se afla la doi metri de mine. Am simţit ceva familiar la băiat, o impresie pe care o trăisem deja când îl întâlnisem pe ţigan.

  Puştiul a revenit la atac de mai multe ori, şi, văzând că eu nu răspundeam, s-a aplecat şi a cules o piatră.

  „Daţi-mi mingea sau vă trag una cu piatra asta”, a insistat el. Petrus şi celălalt puşti mă observau în tăcere. Agresivitatea puştiului m-a iritat.

  „Aruncă piatra aia, am replicat eu. Dacă mă loveşte, te prind şi-ţi arăt eu ţie.”

  Am simţit că Petrus răsufla uşurat. Ceva începea să vrea să răsară din profunzimile spiritului meu. Aveam senzaţia clară că mai trăisem o dată această scenă.

  Îl înfricoşasem pe puşti. A aruncat piatra jos şi a încercat altă tactică: „Aici, în Puente La Reina se află o cutie cu moaşte care a aparţinut unui pelerin foarte bogat. După cochilie şi rucsacul dumneavoastră văd că sunteţi tot pelerini. Dacă-mi înapoiaţi mingea, vă dau cutia cu moaşte. E ascunsă în nisip, pe malul râului.

  Eu vreau mingea”, am răspuns eu fără prea multă convingere. De fapt, îmi doream cutia cu moaşte. Puştiul părea să spună adevărul. Dar poate că lui Petrus îi trebuia mingea, pentru un motiv sau altul, şi nu-l puteam dezamăgi; era ghidul meu.

  „Domnule, dumneavoastră nu vă trebuie mingea asta, a spus puştiul, gata să plângă. Sunteţi puternic, călătoriţi şi cunoaşteţi lumea. Eu nu cunosc decât malurile râului ăstuia şi singura mea jucărie e mingea asta. Daţi-mi-o înapoi, vă rog.”

  Cuvintele copilului mi-au mers drept la inimă. Dar atmosfera ciudat familiară, senzaţia că mai citisem sau mai trăisem această situaţie m-au făcut să mai rezist încă o dată.

  „Nu. Am nevoie de mingea asta. Am să-ţi dau bani să-ţi cumperi alta, mai frumoasă, dar asta e a mea.”

  Când am spus asta, timpul păru să se oprească. Peisajul din jurul meu s-a transformat, fără ca Petrus să-mi preseze baza cefei cu degetul: timp de o fracţiune de secundă, ai fi spus că eram transportaţi într-un lung şi înspăimântător deşert de cenuşă. Nu se aflau acolo nici Petrus, nici celălalt copil, doar eu şi puştiul, faţă în faţă. Era mult mai bătrân, avea trăsături simpatice şi prietenoase, dar în ochii lui strălucea ceva care îmi provoca teamă.

  Viziunea n-a durat mai mult de o secundă. Revenisem deja la Puente La Reina, locul în care numeroasele drumuri ale Sfântului Iacob, care pornesc din diferite puncte ale Europei, converg şi se unesc într-unul singur. În faţa mea, un puşti îşi cerea mingea, şi avea o privire dulce şi tristă.

  Petrus s-a apropiat: mi-a luat mingea din mâini şi i-a înapoiat-o copilului.

  „Unde se află ascunsă cutia cu moaşte? L-a întrebat Petrus pe puşti.

  — Ce moaşte? a replicat acesta în timp ce-şi lua de mână prietenul şi alerga să se arunce în apă.

  Am urcat taluzul înapoi şi am traversat în fine podul. Am început să pun întrebări referitoare la ceea ce se întâmplase, am vorbit de viziunea deşertului, dar Petrus a schimbat subiectul şi a spus că vom vorbi despre asta după ce ne vom fi îndepărtat puţin de locul acesta.

  O jumătate de oră mai târziu, ajunsesem la un tronson al drumului pe care se mai exista încă vechiului pavaj al drumului roman. Aici se găsea un alt pod, în ruină, şi ne-am oprit să mâncăm micul dejun pe care ni-l dăduseră călugării: pâine de secară, iaurt şi brânză de capră.

  „De ce îţi trebuia mingea puştiului?” m-a întrebat Petrus.

  Am răspuns că nu voiam mingea. Că am acţionat astfel pentru că el, Petrus, se comportase într-un mod ciudat. Ca şi cum mingea ar fi avut multă importanţă în ochii lui.

  „Într-adevăr, avea. Am făcut aşa ca să ai un contact victorios cu demonul tău personal.”

  Demonul meu personal. Nu mai auzisem o asemenea absurditate în toată această călătorie. Petrecusem şase zile mergând şi întorcându-mă în mijlocul Pirineilor, făcusem cunoştinţă cu un preot mag care nu practicase nici un fel de magie, şi degetul meu era carne vie, pentru că ori de câte ori aveam un gând crud împotriva mea însumi – ipohondrie, sentiment de vinovăţie, complex de inferioritate, eram obligat să-mi înfig unghia în rană. În privinţa asta, Petrus avea dreptate: gândurile negative se împuţinaseră considerabil. Dar povestea asta cu demonul personal, nu auzisem niciodată vorbindu-se de ea. Şi avea să-mi fie greu s-o înghit.

  „Astăzi, înainte de a traversa podul, am simţit intens o prezenţă, ca şi cum cineva ar fi vrut să ne dea un avertisment. Dar avertismentul ţi-era mai degrabă destinat ţie, decât mie. Se pregăteşte o luptă, şi va trebui să duci Lupta cea Bună.

  „Atunci când nu-şi cunoşti demonul personal, el se manifestă de obicei prin persoana cea mai apropiată. Am privit în jur şi i-am văzut pe puştii care se jucau; am dedus că de acolo trebuia să vină avertismentul lui. Dar nu era decât un presentiment. N-am fost sigur că era vorba de demonul tău personal decât în clipa în care ai refuzat să înapoiezi mingea.”

  I-am spus că acţionasem astfel pentru că credeam că asta voia.

  „De ce eu? Am spus ceva la un moment dat?”

  Mi-a venit un fel de ameţeală. Poate era din cauza hranei, pe care o devorasem cu poftă după aproape o oră demers cu stomacul gol. În acelaşi timp, senzaţia că puştiul mi-era cunoscut revenea fără încetare.

  „Demonul tău personal te-a tentat în trei moduri clasice: printr-o ameninţare, printr-o promisiune, şi atingându-te la punctul sensibil. Felicitări: ai rezistat cu curaj.”

  Acum îmi aminteam că-l întrebasem pe puşti despre cutia cu moaşte. Pe moment, îmi spusesem că băiatul încercase să mă înşele. Dar trebuie că exista cu