„Când puştiul nu şi-a mai amintit de moaşte, demonul tău personal plecase deja.” A continuat fără ezitare. „E timpul să-l rechemi. O să ai nevoie de el.”

  Ne aşezasem pe vechiul pod în ruină. Petrus a adunat cu grijă resturile de mâncare şi le-a pus într-o pungă de hârtie pe care ne-o dăduseră călugării. Pe câmpia din faţa noastră, lucrătorii soseau la lucru, dar erau atât de departe încât nu reuşeam să le aud cuvintele. Terenul era foarte neregulat, iar parcelele cultivate formau desene misterioase în peisaj. La picioarele noastre, cursul de apă, împuţinat de secetă, curgea aproape în tăcere.

  „Înainte de a parcurge lumea, Christos s-a dus să vorbească cu demonul lui personal în deşert, a început Petrus. A învăţat ceea ce trebuia să ştie despre om, dar nu l-a lăsat pe demon să-i dicteze regula jocului, şi aşa l-a învins.

  „Nici un om nu e o insulă, a spus un poet. Pentru a duce Lupta cea Bună, avem nevoie de ajutor. Avem nevoie de prieteni, şi atunci când prietenii sunt departe, trebuie să face din singurătate principala noastră armă. Tot ce ne înconjoară trebuie să ne ajute să ne croim drumul care să ne apropie de obiectivul nostru. Totul trebuie să fie o manifestare personală a voinţei noastre de a învinge ducând Lupta cea Bună. Fără asta, dacă nu înţelegem că avem nevoie de toţi şi de toate, vom fi războinici aroganţi. Şi aroganţa noastră ne va distruge, pentru că vom fi atât de siguri de noi, încât nu vom vedea cursele de pe câmpul de bătălie.”

  Această poveste cu războinici şi lupte mi l-a reamintit încă o dată pe don Juan al lui Carlos Castañeda. M-am întrebat dacă bătrânul vrăjitor indian dădea lecţii dimineaţa, înainte ca discipolul său să fi avut timp să-şi digere micul dejun. Dar Petrus a continuat.

  „Pe lângă forţele fizice care ne înconjoară şi ne asistă, există în mod fundamental două forţe spirituale alături de noi: un înger şi un demon. Îngerul ne protejează întotdeauna, şi e un dar divin – nu e necesar să-l invoci. Chipul îngerului tău e întotdeauna vizibil când arunci asupra lumii o privire generoasă. El e pârâul, e lucrătorii de pe câmp, e cerul albastru. Pe acest străvechi pod care ne permite să trecem peste apă, şi care a fost construit aici de mâinile anonime ale legionarilor romani, pe acest pod se află de asemenea chipul îngerului tău. Strămoşii noştri îl ştiau de înger păzitor, înger de pază, înger protector.

  „Demonul este şi el un înger, dar el e o forţă liberă, rebelă. Prefer să-i spun Mesager, pentru că el e legătura principală între tine şi lume. În antichitate, era reprezentat de Mercur, Hermes Trismegistul, Mesagerul zeilor. El nu intervine decât în planul material. E prezent în aurul Bisericii, pentru că aurul vine din pământ, şi pământul reprezintă domeniul său. E prezent în munca noastră şi în raporturile noastre cu banii. Când îl lăsăm liber, are tendinţa să se disperseze. Când îl exorcizăm, pierdem tot ce are el bun să ne înveţe, pentru că el cunoaşte bine lumea şi pe oameni. Când suntem fascinaţi de puterea lui, el ne posedă şi ne îndepărtează de Lupta cea Bună.

  „Cu toate acestea, singurul mijloc de a-l cunoaşte pe Mesagerul nostru este să ni-l facem prieten. Ascultându-i sfaturile, chemându-l în ajutor când e nevoie, dar nelăsându-l niciodată să dicteze regulile. Aşa cum ai făcut tu cu puştiul acela. Pentru asta, trebuie ca mai întâi să ştii ce vrei, apoi trebuie să-i cunoşti figura şi numele.

  — Cum am să ştiu asta?” am întrebat.

  Şi Petrus m-a învăţat RITUALUL MESAGERULUI.

  „Fă-l mai degrabă seara, e mai uşor. Astăzi, după prima voastră întâlnire, el îţi va revela numele lui. Acest nume e secret şi nu trebuie cunoscut de nimeni, nici chiar de mine. Oricine ar cunoaşte numele Mesagerului tău, l-ar putea distruge.”

  Petrus s-a ridicat şi ne-am reluat marşul. În scurt timp, am ajuns la ogorul pe care lucrau ţăranii. Am schimbat câţiva buenos dias şi ne-am continuat drumul.

  „Dacă ar trebui să apelez la o imagine, aş spune că îngerul e armura ta, iar Mesagerul, sabia. O armură protejează în orice condiţii, dar o sabie poate cădea în mijlocul luptei, poate ucide un prieten, sau se poate întoarce împotriva stăpânului său. În rest, poţi face aproape orice cu sabia ta, doar să nu te aşezi pe ea”, a conchis el cu un hohot de râs.

  Ne-am oprit într-un sat ca să prânzim, şi băiatul care ne-a servit era vizibil prost dispus. Nu ne răspundea la întrebări. A pus mâncarea la întâmplare în faţa noastră, şi a vărsat chiar puţină cafea pe bermudele lui Petrus. L-am văzut atunci pe ghidul meu transformându-se: s-a enervat, l-a chemat pe patron şi a protestat vehement. În final, s-a dus la toaletă să-şi pună bermudele de schimb, în timp ce patronul spăla pata de cafea şi întindea pantalonii.

  În timp ce aşteptam ca soarele de ora două să usuce bermudele lui Petrus, mă gândeam la tot ce vorbisem dimineaţa. E adevărat că majoritatea afirmaţiilor lui Petrus despre puşti se adeveriseră. Pe de altă parte, avusesem viziunea deşertului şi a unui chip. Dar această poveste cu Mesagerul mi se părea arhaică. Eram în plin secol XX şi conceptele de infern, păcat şi demon nu mai aveau sens pentru nimeni care era cât de cât inteligent. În cadrul Tradiţiei, ale cărei învăţături le urmasem mult mai multă vreme decât drumul Sfântului Iacob, Mesagerul – numit chiar demon, fără ca aceasta să aibă un sens peiorativ – era un spirit care domina forţele Pământului, şi care putea fi supus pentru a fi folosit de oameni. Se recurgea frecvent la el, dar el nu era niciodată un aliat sau un sfătuitor pentru problemele cotidiene. Petrus mă lăsase să înţeleg că aş putea folosi prietenia Mesagerului pentru a progresa în munca mea şi