Dar jurasem supunere totală la doamna Savin. Şi a trebuit să-mi înfig încă o dată unghia în carnea vie a degetului mare.

  „Nu ar fi trebuit să mă las dus de val. N-a răsturnat ceaşca pe mine, ci pe lumea pe care o urăşte. El ştie că există o lume gigantică, dincolo de limitele imaginaţiei sale, şi participarea sa la această lume se rezumă la a se trezi devreme, a merge la brutărie, a servi clientul aflat în trecere şi a se masturba noaptea visând la femei pe care nu le va cunoaşte niciodată.”

  Era vremea să ne oprim pentru siestă, dar Petrus a preferat să continuăm să mergem. A spus că era o modalitate de a face penitenţă pentru intoleranţa sa. Eu, care nu făcusem nimic, a trebuit să-l însoţesc sub acel soare violent. Mă gândeam la Lupta cea Bună şi la milioanele de oameni care, pe întreaga planetă, făceau în clipa asta lucruri care nu le plăceau. Exerciţiul cruzimii îmi însângera, fără doar şi poate, degetul, dar îmi făcea mult bine. Îmi permisese să înţeleg în ce punct putea să mă trădeze spiritul, să mă antreneze în acte pe care nu le aprobam şi în sentimente care nu-mi erau de nici un ajutor. În acest moment, mi-am dorit ca Petrus să aibă dreptate: să existe cu adevărat un Mesager, pentru a discuta cu el lucruri practice, şi pentru a-i cere ajutorul în problemele cotidiene. Am aşteptat noaptea cu nerăbdare.

  Petrus, în acest timp, nu înceta să vorbească despre băiat. În final, s-a convins că făcuse bine, şi pentru aceasta, a recurs din nou la un argument creştin.

  „Christos a iertat-o pe femeia adulteră, dar a blestemat smochinul care n-a vrut să-i dea o smochină. Nici eu nu sunt aici ca să fiu întotdeauna amabil.”

  De acord. În capul lui, problema era rezolvată. O dată în plus, Biblia îl salvase.

  Am ajuns la Estella în jurul orei nouă seara. Am făcut o baie, şi am coborât să cinăm. Autorul primului ghid al drumului Sfântului Iacob, Aymeri Picaud, descrie Estella ca pe „un loc fertil unde se găseşte pâine bună, un vin excelent, carne şi peşte. Apa din Ega este dulce, sănătoasă şi foarte bună.” N-am băut apa râului, cât despre bucătăria aleasă, Picaud avea şi acum dreptate, chiar opt secole mai târziu. Ni s-au servit bucăţi de coaste de miel, miezuri de anghinare şi un rioja dintr-o podgorie excelentă. Am rămas multă vreme la masă, vorbind de una, de alta, şi degustând vinul. În cele din urmă, Petrus a anunţat că era un moment potrivit pentru a stabili întâiul meu contact cu Mesagerul.

  Ne-am ridicat şi am parcurs pe jos străzile oraşului. Câteva străduţe dădeau direct spre râu – ca la Veneţia – şi pe una dintre aceste străduţe m-am decis să mă aşez. Petrus ştia că de aici înainte eu eram cel care conducea ceremonia, şi s-a ţinut puţin deoparte.

  Am privit îndelung râul. Apele sale, zgomotul său, m-au îndepărtat puţin de lume şi mi-au insuflat un calm profund. Am închis ochii şi mi-am imaginat prima coloană de foc. N-a apărut decât după un moment.

  Am pronunţat cuvintele rituale şi cealaltă coloană a răsărit la stânga mea. Spaţiul care le despărţea, luminat de foc, era complet gol. Am rămas cu ochii fixaţi pe acest spaţiu, încercând să nu gândesc, pentru a-i permite Mesagerului să se manifeste. Dar, în locul lui, au ţâşnit scene exotice – intrarea unei piramide, o femeie îmbrăcată în aur curat, oameni negri care dansau în jurul unui foc. Imaginile se succedau rapid, şi le-am lăsat să curgă fără nici un fel de control. Numeroase etape ale drumului pe care-l parcursesem împreună cu Petrus s-au revelat astfel: peisaje, restaurante, păduri. Până în momentul în care, fără cel mai mic avertisment, deşertul de cenuşă pe care-l văzusem dimineaţa s-a întins între coloanele de foc. Şi acolo, privindu-mă, se afla omul cel simpatic, cu o lucire perfidă în ochi.

  A râs, iar eu am surâs, în transa mea. Mi-a arătat o pungă închisă, apoi a deschis-o şi s-a uitat înăuntru – dar, din poziţia în care mă găseam, n-am putut vedea nimic. Atunci, în minte mi-a apărut un nume: Astrain8. Mi-am reprezentat mental numele, l-am făcut să vibreze între cele două coloane de foc, şi Mesagerul a ştiut cine era stăpânul; îi descoperisem numele.

  Venise momentul să închei exerciţiul. Am pronunţat cuvintele rituale şi am stins coloanele de foc – întâi pe cea din stânga, apoi pe cea din dreapta. Am redeschis ochii şi în faţa mea curgea Ega.

  „A fost mai puţin greu decât mi-am imaginat, i-am spus lui Petrus, după ce i-am povestit tot ce se întâmplase.

  — A fost primul tău contact. Un contact de recunoaştere reciprocă, şi de prietenie reciprocă. Conversaţia cu Mesagerul va deveni productivă dacă îl invoci în fiecare zi, dacă îţi discuţi problemele cu el şi dacă vei şti să deosebeşti perfect un ajutor adevărat de o cursă. Nu-ţi pierde niciodată din vedere sabia atunci când îl întâlneşti.

  — Dar nu am încă sabia, i-am replicat eu.

  — De aceea nici nu va putea să-ţi facă prea mult rău. Totuşi, ar fi mai bine să nu-i uşurezi sarcina.”

  Ritualul se sfârşise. I-am spus la revedere lui Petrus şi m-am întors la hotel. În aşternut, mă gândeam la bietul chelner care ne servise prânzul. Aveam chef să mă întorc la el să-l văd, să-l învăţ ritualul Mesagerului şi să-i spun că poate schimba totul, dacă doreşte. Dar era inutil să încerc să salvez lumea: nu reuşisem încă să mă salvez pe mine însumi9.

  IUBIREA

  „A vorbi cu Mesagerul nu înseamnă a pune întrebări despre lumea spiritelor, a spus Petrus a doua zi. Singura utilitate a Mesagerului este un ajutor în lumea materială. Şi el no să ţi-l dea decât dacă ştii exact ce vrei.”

  Ne oprisem într-un sat pentru a ne potoli setea.