Petrus comandase o bere şi eu o apă minerală. Suportul paharului meu era un cerc de plastic ce conţinea apă colorată. Degetele mele desenau pe el figuri abstracte şi eram preocupat.

  „Mi-ai explicat că Mesagerul s-a manifestat prin intermediul copilului pentru că avea ceva să-mi spună.

  — Ceva urgent”, mi-a confirmat el.

  Am continuat discuţia despre Mesageri, îngeri şi demoni. Mi-era greu să admit o utilizare atât de practică a misterelor Tradiţiei. Petrus insista asupra ideii că ar trebui să urmărim întotdeauna o recompensă, şi eu îmi aminteam cuvintele lui Iisus: cei bogaţi nu vor intra în Împărăţia Cerurilor.

  „Tot Iisus l-a răsplătit pe cel care a ştiut să înmulţească talentele maestrului său. De altfel, oamenii nu au crezut în el doar pentru că era un bun orator: a trebuit să înfăptuiască minuni, să acorde recompense celor care îl urmau.

  — Nimeni n-are voie să-l vorbească de rău pe Iisus în barul meu, l-a întrerupt patronul, care ne urmărea conversaţia.

  — Nimeni nu-l vorbeşte de rău pe Iisus, a replicat Petrus. A-l vorbi de rău pe Iisus înseamnă a comite păcate invocându-i numele. Aşa cum ai făcut dumneata, aici.”

  Patronul barului a oscilat o clipă. Dar a replicat rapid: „N-am nimic în comun cu asta. Eram încă un copil.

  — Vinovaţi sunt întotdeauna ceilalţi”, a mormăit Petrus.

  Patronul barului a ieşit pe uşa bucătăriei. Am întrebat despre ce era vorba.

  „Acum cincizeci de ani, în plin secol XX, aici în faţă a fost ars pe rug un ţigan. Acuzat de vrăjitorie şi de blasfemie împotriva sfintei ostii. Povestea a fost acoperită de atrocităţile războiului civil, şi nimeni nu-şi mai aminteşte astăzi această poveste. Cu excepţia locuitorilor oraşului unde ne găsim.

  — Şi cum de ştii tu asta, Petrus?

  — Pentru că am parcurs deja drumul Sfântului Iacob.”

  Am continuat să bem în barul pustiu. Soarele era năucitor şi era ora siestei. Curând, patronul barului s-a întors cu preotul satului.

  „Cine sunteţi?” a întrebat preotul.

  Petrus i-a arătat cochilia desenată pe rucsacul lui. Timp de mii de ani, pelerinii trecuseră pe acest drum din faţa barului, şi tradiţia cerea ca fiecare pelerin să fie respectat şi primit în orice condiţii. Atunci, preotul şi-a schimbat tonul.

  „Cum se face că nişte pelerini care se îndreaptă către Sfântul Iacob îl vorbesc de rău pe Iisus?” a întrebat el, pe ton de cateheză.

  „Nimeni de aici nu-l ocăra pe Iisus. Evocam crimele comise în numele lui Iisus, De exemplu, povestea ţiganului ars de viu în piaţa publică.”

  Cochilia de pe sacul lui Petrus l-a forţat şi pe patron să-şi schimbe comportamentul. De data asta ni s-a adresat respectuos.

  „Blestemul ţiganului dăinuie şi azi” a spus el, sub privirea dezaprobatoare a preotului.

  Petrus a insistat să ştie în ce fel. Preotul a răspuns că erau poveşti populare, care nu primiseră nici un fel de gir din partea Bisericii. Dar patronul barului a reluat: „Înainte de a muri, ţiganul a spus că cel mai mic copil din sat îi va prelua demonii şi că va fi posedat de ei. Când copilul va îmbătrâni şi va muri, demonii vor trece într-un alt copil. Şi tot aşa de-a lungul veacurilor.

  — Pământul de aici e la fel cu cel al satelor din împrejurimi, a reînceput preotul. Atunci când ele suferă de secetă, suferim şi noi. Când plouă acolo şi recolta e bună, şi noi ne umplem hambarele. Nu ni se întâmplă nimic diferit faţă de satele vecine. Toată această poveste e pură fantezie.

  — Nu s-a întâmplat nimic pentru că am îndepărtat blestemul, a explicat patronul barului.

  — Atunci, să mergem până la ea”, a sugerat Petrus.

  Preotul a râs şi a spus că era bine spus. Patronul barului şi-a făcut semnul crucii. Însă niciunul dintre ei nu s-a mişcat.

  Petrus a plătit nota de plată şi a insistat ca cineva să ne conducă la persoana care primise blestemul. Preotul s-a scuzat, trebuia să se întoarcă la biserică, pentru că se întrerupsese dintr-o treabă importantă. Şi a plecat înainte ca vreunul dintre noi să poată spune cel mai mic cuvânt.

  Patronul barului i-a aruncat lui Petrus o privire neliniştită.

  „Nu vă faceţi griji, a spus ghidul meu. E suficient să ne arătaţi casa în care locuieşte blestemul. Vom încerca să scăpăm satul de el.”

  Patronul barului a ieşit cu noi în uliţa prăfoasă şi orbitoare sub soarele fierbinte al după-amiezei. Am ajuns la ieşirea din sat, şi el ne-a indicat o casă îndepărtată, aflată pe marginea Drumului.

  „Trimitem mereu hrană, haine, tot ce este necesar, s-a scuzat el. Nici chiar preotul nu merge până acolo.”

  Ne-am despărţit de el. Bătrânul a aşteptat, crezând poate că nu ne vom opri în faţa casei. Dar Petrus a bătut la poartă. Când m-am întors din nou, patronul barului dispăruse.

  O femeie, ce părea să aibă vreo şaizeci de ani, a venit să ne deschidă. Lângă ea, un imens câine negru dădea din coadă şi părea să se bucure de vizită. Femeia ne-a întrebat ce doream, spunând că e ocupată cu leşia şi că-şi lăsase vasele pe foc. N-a părut mirată că ne vede. Am dedus că numeroşi pelerini, care nu cunoşteau blestemul, trebuie că bătuseră la această poartă în căutarea unui adăpost.

  „Suntem pelerini în drum spre Compostella, şi avem nevoie de puţină apă caldă, a spus Petrus. Ştiu că n-o să ne refuzaţi.”

  Puţin îndoită, bătrâna a deschis larg uşa. Am intrat într-o încăpere mică, curată, dar sărăcăcios mobilată. O canapea a cărei husă de plastic era ruptă, un bufet, o masă de Formica şi două scaune. Pe bufet, o imagine a Sfintei Inimi a lui Iisus, sfinţi şi un crucifix de spini. Spre săliţă dădeau două uşi: printr-una, putea întrezări camera; pe cealaltă, care dădea spre bucătărie, l-a condus femeia pe Petrus.

  „Am puţină apă în clocot, a propus ea. Mă duc să aduc un