Am rămas singur în cameră cu câinele cel mare. Îşi mişca coada, mulţumit şi docil. Curând, femeia a revenit cu o cutie veche de conserve, a umplut-o cu apă caldă, şi i-a întins-o lui Petrus.

  „Poftiţi. Plecaţi, şi Dumnezeu să vă binecuvânteze.”

  Dar Petrus nu s-a mişcat. A luat un pliculeţ de ceai din rucsac, l-a pus la infuzat şi a spus că i-ar place să împartă puţinul pe care-l avea cu ea, pentru a-i mulţumi de primire.

  Femeia, vizibil contrariată, s-a dus să aducă două ceşti şi s-a aşezat la masă cu Petrus. Am continuat să privesc câinele, ascultându-le conversaţia.

  „Mi s-a spus în acest sat că un blestem apasă asupra acestei case, a comentat Petrus, pe un ton neutru. Ochii câinelui au început să strălucească, ca şi cum ar fi înţeles aceste aluzii. Bătrâna s-a ridicat dintr-un salt.

  „E o minciună! O superstiţie veche! Vă rog frumos, terminaţi-vă repede ceaiul, pentru că am multe de făcut.”

  Câinele a simţit brusca schimbare de dispoziţie a femeii. A rămas nemişcat, în stare de alertă. Dar Petrus era în continuare la fel de placid. A vărsat lent ceaiul în ceaşcă, a dus-o la buze, apoi a repus-o pe masă fără să înghită vreun strop.

  „E foarte fierbinte. Să aşteptăm să se răcească un pic. Era vizibil incomodată de prezenţa noastră şi regreta că ne deschisese uşa. Remarcând că priveam fix câinele, l-a chemat lângă ea. Animalul a ascultat, dar s-a apucat din nou să mă observe.

  „Din cauza asta, dragul meu, a spus Petrus întorcându-se spre mine, din cauza asta a apărut Mesagerul tău ieri sub trăsăturile unui copil.”

  Deodată, mi-am dat seama că nu eram eu acela care-l privea pe câine. De când intrasem, acest animal mă hipnotizase şi-mi ţinuse ochii aţintiţi într-ai lui. Câinele mă privea, şi făcea în aşa fel ca eu să-i împlinesc voinţa. Am început să simt o mare oboseală, o poftă să aţipesc pe canapeaua aceea ruptă, pentru că era foarte cald afară şi eu n-aveam chef de mers. Toate acestea îmi păreau stranii, aveam senzaţia că picasem într-o cursă. Câinele mă fixa, şi cu cât mă privea mai mult, cu-atâta mi-era mai somn.

  „Haide, mi-a spus Petrus, ridicându-se şi întinzându-mi ceaşca de ceai. Bea puţin, doamna vrea să ne vadă plecaţi repede.”

  M-am împleticit, dar am reuşit să apuc ceaşca şi ceaiul cald m-a revigorat. Voiam să spun ceva, să întreb care e numele animalului, dar vocea îmi pierise. Ceva în mine se deşteptase, ceva despre care Petrus nu mă învăţase, dar care începea să se manifeste. Era o dorinţă necontrolabilă de a pronunţa cuvinte ciudate al căror sens nu-l ştiam nici eu. Am crezut că Petrus pusese ceva în ceai. Totul a devenit îndepărtat, am avut vaga impresie că femeia îi spunea lui Petrus că trebuie să plecăm. Am simţit un soi de euforie, şi m-am hotărât să pronunţ cu voce tare cuvintele ciudate care-mi veneau în minte.

  Câinele era tot ce puteam distinge în cameră. Când am început să pronunţ cuvintele ciudate, s-a apucat de mârâit. El le înţelegea. Incitat, am continuat să vorbesc din ce în ce mai tare. Câinele s-a ridicat şi şi-a arătat dinţii. Nu mai era animalul docil pe care-l întâlnisem la sosire, ci o fiară rea şi ameninţătoare, care putea să mă atace în orice moment. Ştiam că acele cuvinte mă protejează, şi le-am pronunţat tot mai tare, dirijându-mi întreaga forţă către câine, simţind în mine o forţă aparte, o forţă care-l împiedeca pe animal să mă atace.

  Din acel moment, evenimentele s-au derulat cu încetinitorul. Am observat cum femeia se apropia de mine şi încerca să mă împingă afară, că Petrus o reţinea, dar câinele nu dădea nici cea mai mică atenţie disputei lor. Avea ochii aţintiţi asupra mea, şi s-a ridicat mormăind şi arătându-şi dinţii. Încercam să înţeleg limba ciudată pe care o vorbeam, dar de fiecare dată când mă opream să-i caut sensul, forţa se diminua şi câinele se apropia, devenind mai agresiv. Am urlat atunci, iar femeia a început şi ea să ţipe. Câinele lătra şi mă ameninţa, dar, atâta vreme cât continuam să vorbesc, eram în siguranţă. Am auzit un mare hohot de râs, dar nu ştiam dacă acest râs exista, sau era fructul imaginaţiei mele.

  Deodată, ca şi cum totul se petrecea simultan, vântul a invadat casa, iar câinele a făcut un salt mare şi a sărit la mine. Am ridicat braţul ca să-mi protejez faţa, am strigat un cuvânt şi am aşteptat impactul. Animalul s-a aruncat asupra mea cu toată greutatea, şi am căzut pe sofa. Privirile ne-au rămas ţintuite una de alta câteva clipe, şi, brusc, a ieşit în fugă. Am început să plâng în hohote. M-am gândit la familia mea, la soţie şi la prieteni. Trăiam o senzaţie imensă de iubire, o bucurie nemăsurată şi absurdă, dar în acelaşi timp eram conştient de toată această întâmplare cu câinele. Petrus m-a luat de braţ şi m-a dus afară, fiind amândoi împinşi de la spate de femeie. Am privit în jur: nu mai era nici urmă de câine. M-am lipit de Petrus şi am continuat să plâng, în timp ce ne continuam drumul prin soare.

  Nu-mi amintesc nimic despre acest traseu, şi mi-am revenit în fire aşezat fiind lângă o fântână; Petrus îmi umezea faţa şi ceafa. Am cerut de băut, şi el mi-a spus că, dacă aş fi băut nu contează ce atunci, aveam să vomit. Mă durea puţin inima, dar mă simţeam bine. O iubire imensă, pentru toţi şi toate, mă invadase. Am privit în jur şi am văzut arbori pe marginea drumului, mica fântână lângă care ne oprisem, am simţit briza proaspătă şi am auzit cântecul păsărelelor din pădure. Vedeam chipul îngerului meu, aşa cum îmi spusese Petrus. Am întrebat dacă ne îndepărtasem de casa femeii. A răspuns că mersesem cam un sfert de oră.

  „Trebuie că vrei să ştii