„N-am făcut decât să apuc pe drumuri diferite, profitând de drumurile croite prin pădure de contrabandişti. Dar chiar şi aşa, ar fi trebuit să-ţi dai seama. Asta s-a întâmplat pentru că actul mersului nu avea importanţă pentru tine. Tot ce conta era dorinţa ta de a ajunge.

  — Şi dacă-mi dădeam seama?

  — Am fi făcut şapte zile oricum, pentru că Practicile RAM o cer. Dar ai fi profitat altfel de Pirinei.”

  Eram aşa de surprins, încât uitasem frigul şi satul.

  „Atunci când călătoreşti spre un obiectiv, a reluat Petrus, e foarte important să fii atent la drum. Drumul e mereu acela care ne învaţă care e modalitatea cea mai bună de a ajunge, şi ne îmbogăţeşte pe măsură ce-l parcurgem. Dacă ar fi să comparăm asta cu o relaţie amoroasă, aş spune că mângâierile preludiului sunt cele care determină intensitatea orgasmului. Toată lumea ştie acest lucru.

  „Aşa se întâmplă când ai un obiectiv în viaţă. Poate fi mai bine sau mai rău, depinde de drumul pe care –l alegem şi de drumul pe care-l parcurgem. De aceea este atât de importantă a doua Practică RAM: ea constă din a extrage din ceea ce avem obiceiul să privim în fiecare zi, secretele pe care rutina ne împiedică să le vedem.”

  Şi Petrus m-a învăţat EXERCIŢIUL VITEZEI.

  „În oraşe, în mijlocul activităţilor noastre cotidiene, acest exerciţiu trebuie făcut în douăzeci de minute. Dar cum suntem pe ciudatul drum al Sfântului Iacob, ne va lua o oră ca să ajungem până în sat.”

  Frigul, pe care-l uitasem, se făcea din nou simţit, şi l-am privit pe Petrus cu un aer descurajat. Dar el nu mi-a dat atenţie: şi-a luat bagajul şi am început să parcurgem cele două sute de metri cu o încetineală exasperantă.

  La început, n-aveam ochi decât pentru tavernă, o clădire veche cu două etaje cu un însemn din lemn agăţat deasupra porţii. Eram atât de aproape, că puteam citi data când fusese construit imobilul:1652. Înaintam, dar părea că nu ne schimbasem locul. Petrus punea un picior în faţa celuilalt cu o extremă încetineală, şi eu îl imitam. Mi-am scos ceasul din bagaj şi mi l-am pus la mână.

  „O să fie şi mai rău, pentru că timpul nu curge mereu în acelaşi ritm. Noi suntem cei care determinăm ritmul timpului”.

  Am început să-mi privesc neîntrerupt ceasul, şi am înţeles că avea dreptate. Cu cât mă uitam mai des la ceas, cu atât minutele treceau mai încet. M-am hotărât să-i urmez sfatul şi am pus ceasul în rucsac. Am încercat să fiu atent la peisaj, la câmpie, la pietrele pe care călcau pantofii mei, dar mă uitam într-una spre tavernă, şi eram convins că nu ne-am mişcat din loc. Mi-a venit ideea să-mi povestesc istorioare în gând, dar exerciţiul mă enerva într-atât, că nu reuşeam să mă concentrez. Până la urmă, nemairezistând, am scos din nou ceasul din bagaj: trecuseră doar unsprezece minute.

  „Nu face din exerciţiul ăsta o tortură, el nu a fost gândit pentru aşa ceva, a spus Petrus. Încearcă să te bucuri de o viteză cu care nu eşti obişnuit. Făcând altfel gesturile obişnuite, permiţi unui om nou să crească în interiorul tău. În sfârşit, tu eşti cel care hotărăşte.”

  Amabilitatea acestei ultime fraze m-a calmat puţin. Dacă eu eram cel care hotăra, era mai bine să încerc să profit de situaţie. Am respirat adânc şi am evitat să gândesc. Am deşteptat în mine o stare minunată, ca şi cum timpul ar fi fost un obiect îndepărtat care nu mă interesa. Din ce în ce mai calm, am început să văd cu altfel de ochi ceea ce mă înconjura. Imaginaţia, rebelă cât timp fusesem tensionat, a început să funcţioneze în folosul meu. Priveam satul din faţa mea şi îi inventam o istorie: cum fusese construit, pelerinii care trecuseră pe aici, fericirea de a întâlni oameni şi de a găsi aici ospitalitate, după vântul rece al Pirineilor. La un moment dat, mi s-a părut că percep în interiorul satului o prezenţă puternică; misterioasă şi înţeleaptă. Imaginaţia a umplut câmpia de cavaleri şi bătălii. Le puteam distinge săbiile lucind în soare şi le puteam auzi strigătele de luptă. Satul nu mai era doar un loc unde să-mi încălzesc sufletul cu vin şi trupul sub o cuvertură; era o piatră de hotar a istoriei, opera unor oameni bravi care abandonaseră totul pentru a veni să locuiască în aceste locuri solitare. Lumea era aici, în jurul meu, şi am înţeles că-i dădusem foarte rar atenţie.

  Când mi-am dat seama de asta, eram la uşa tavernei şi Petrus m-a invitat să intru.

  „Eu dau vinul, a spus el. Şi ne vom culca devreme, mâine trebuie să-ţi prezint un mare mag.”

  Am dormit un somn greu şi fără vise. În timp ce ziua începea să se răspândească pe singurele două străzi ale sătucului Roncevaux, Petrus a bătut la uşa camerei mele. Eram cazaţi la etajul al doilea al tavernei, care servea şi drept hotel.

  Am comandat cafea neagră, pâine şi ulei de măsline, am mâncat, şi apoi am ieşit afară. O brumă deasă acoperea locul. Mi-am dat seama că Roncevaux nu era chiar un sat, cum crezusem la început; în epoca marilor pelerinaje pe Drum, era cea mai puternică mănăstire din regiune, legată direct de teritoriile care se întindeau până la frontiera cu Navara. Caracteristicile fuseseră conservate: cele câteva clădiri ale sale făceau parte dintr-un colegiu de călugări. Singura construcţie laică era taverna la care trăsesem.

  Am mers prin ceaţă şi am ajuns la mănăstirea colegiului. Îmbrăcaţi cu veşminte sacerdotale albe, mai mulţi preoţi se rugau în cadrul primei slujbe a dimineţii. Nu înţelegeam nimic, pentru că slujba era ţinută în bască. Petrus s-a aşezat pe o bancă din spate şi mi-a cerut să rămân lângă el.

  Biserica era imensă şi conţinea obiecte de artă de o valoare inestimabilă. Petrus mi-a explicat în şoaptă că fusese construită graţie donaţiilor regilor şi reginelor