care eu îmi puneam toate aceste întrebări, capra a sărit, şi, sprijinindu-se în puncte invizibile pentru ochii mei, s-a alăturat tovarăşelor ei. Totul, în jur, reflecta o pace dinamică, pacea unei lumi care putea să mai crească şi să mai inventeze mult, şi care ştia că pentru aceasta, trebuie să continui să mergi, să mergi necontenit. Chiar dacă un cutremur violent de pământ sau o furtună nimicitoare îmi dau uneori impresia că natura este crudă, am înţeles că acestea sunt vicisitudinile unui drum. Natura călătorea şi ea, în aşteptarea iluminării.

  „Sunt foarte mulţumit că mă aflu aici, a spus Petrus. Pentru că lucrul pe care nu l-am făcut nu mai contează, iar lucrările pe care le voi realiza de acum înainte vor fi mult mai bune.”

  De când citisem opera lui Carlos Castañeda, îmi dorisem mult să-l întâlnesc pe bătrânul vrăjitor indian, don Juan. Văzându-l pe Petrus cum privea munţii, am avut sentimentul că eram cu cineva care-i semăna ca un frate.

  În după-amiaza celei de a şaptea zile, după ce traversasem o pădure de pini, am ajuns în vârful unei movile. Aici, Carol cel Mare se rugase pentru prima oară pe pământ spaniol. Pe un străvechi monument, o inscripţie în latină menţiona că, pentru a comemora acest eveniment, călătorul să spună un Salve Regina. Am făcut amândoi ceea ce recomanda inscripţia. Apoi, Petrus m-a pus să fac exerciţiul Seminţei pentru ultima oară.

  Bătea vântul tare şi era foarte frig. Am obiectat că era încă devreme – trebuie că era cel mult ora trei după-amiaza – dar el mi-a indicat să nu discut şi să fac ceea ce-mi ceruse.

  Am îngenuncheat pe pământ şi am făcut exerciţiul. Totul a decurs normal, până în clipa în care am întins braţele şi am început să-mi imaginez soarele. Când am ajuns la acest punct, cu soarele gigantic strălucind în faţa mea, am simţit că intram într-un mare extaz. Amintirile omeneşti se ştergeau lent, şi nu mai făceam un exerciţiu, ci devenisem un arbore. Eram fericit şi mulţumit aşa. Soarele strălucea şi se întorcea spre el însuşi – ceea ce nu se mai întâmplase înainte. Am rămas acolo, cu ramurile întinse, cu frunzele scuturate de vânt, cu dorinţa de a rămâne pentru totdeauna în această poziţie. Până în clipa când ceva m-a atins, şi totul s-a întunecat într-o fracţiune de secundă.

  Am deschis imediat ochii. Petrus mă pălmuise şi mă ţinea de umeri.

  „Nu-ţi uita obiectivele! A şuierat el cu mânie. Nu uita că mai ai multe de învăţat înainte de a-ţi găsi sabia!”

  M-am aşezat pe pământ, tremurând în bătaia vântului îngheţat.

  „Se întâmplă aşa întotdeauna? Am întrebat.

  — Aproape întotdeauna. Mai ales celor ca tine, care sunt fascinaţi de detalii şi uită de obiectul căutării lor.”

  Petrus a scos un pulover din rucsac şi l-a îmbrăcat. Eu mi-am tras un alt tricou peste cel cu I love NY – nu m-aş fi gândit niciodată că poate fi atât de frig în timpul acestei veri pe care ziarele o calificaseră ca fiind „cea mai călduroasă din ultimii zece ani”. Cele două ţesături au oprit puţin vântul, dar i-am cerut lui Petrus să mergem mai repede, ca să mă pot încălzi.

  Drumul urma acum o pantă foarte uşoară. Am crezut că frigul pe care-l simţeam se datora alimentaţiei noastre prea frugale, pentru că nu mâncasem decât peşte şi fructe de pădure6. Dar Petrus mi-a explicat că ne era frig pentru că atinsesem punctul cel mai înalt al traseului pe care-l străbăteam prin munţi.

  Nu parcursesem mai mult de cinci sute de metri, când, deodată, la o schimbare de direcţie a drumului, peisajul s-a schimbat. O imensă câmpie îşi întindea în faţa noastră unduirile. La stânga, în vale, la mai puţin de două sute de metri, ne aştepta un sătuc, cu coşurile fumegând. Am vrut să grăbesc pasul, dar Petrus m-a oprit.

  „Cred că e momentul cel mai potrivit să te învăţ a doua practică RAM”, a spus el aşezându-se pe pământ, făcându-mi semn să fac la fel.

  M-am aşezat fără prea multă convingere. Vederea micului sătuc şi a fumului care se ridica din coşuri mă tulburase. Deodată, mi-am dat seama că eram de o săptămână în mijlocul pustietăţii, pe câmp, fără să vedem pe nimeni, dormind sub cerul liber şi mergând toată ziulica. Nu mai aveam ţigări şi eram obligat să fumez tutunul oribil care trebuia răsucit în ţigări al lui Petrus. Dormitul într-o pătură şi mâncatul de peşte fără condimente era ceva care-mi plăcea la douăzeci de ani, dar, pe drumul Sfântului Iacob, asta cerea o mare resemnare. Am aşteptat cu nerăbdare ca Petrus să-şi termine de răsucit ţigara şi să şi-o fumeze în linişte, visând la căldura unui pahar de vin dintr-un bar pe care-l zăream la mai puţin de cinci minute de mers. De-a dreptul încotoşmănat în puloverul lui, Petrus era liniştit şi privea distrat imensa câmpie.

  „Cum ţi se pare traversarea Pirineilor? A întrebat el, puţin după aceea.

  — Foarte frumoasă, am răspuns, încercând să scurtez conversaţia.

  — Trebuie că a fost foarte frumoasă, pentru că ne-au trebuit şase zile să parcurgem un traseu pe care l-am fi putut face într-una singură.”

  Nu l-am crezut. A luat harta şi mi-a arătat distanţa: şaptesprezece kilometri. Chiar mergând încet din cauza urcuşului şi coborâşului, drumul putea fi făcut în şase ore.

  „Eşti atât de încrâncenat în dorinţa de a ajunge la sabia ta, că ai uitat lucrul cel mai important: trebuie să mergi spre ea. Privind fix spre Sfântul Iacob, pe care nu-l poţi vedea de aici, n-ai băgat de seamă că am trecut prin unele locuri de patru-cinci ori la rând, pe drumuri diferite.”

  Acum că mi-o spunea Petrus, mi-am dat seama că pe parcurs, muntele Iceaşegui, cel mai înalt din regiune, se găsea când la dreapta, când la stânga mea. Chiar dacă remarcasem asta din când în când, nu ajunsesem la unica concluzie posibilă: făcusem drumul dus-întors de câteva