că trebuie să ies de aici pentru că exista altceva „acolo sus”. Credeam că dorm şi acea parte insista. A început prin a mă face să-mi mişc braţele, apoi degetele mi-au animat braţele. Totuşi, nu era vorba nici de degete, nici de braţe, ci un firicel care lupta să învingă forţa pământului şi să se îndrepte către „acolo sus”. Mi-am simţit corpul începând să urmeze mişcarea braţelor. Fiecare secundă părea o eternitate, dar sămânţa simţea nevoia să se nască, voia să ştie ce era „acolo sus”. Cu imensă dificultate, capul, şi apoi corpul, şi-au revenit. Totul era prea lent şi trebuia să lupt împotriva forţei care mă atrăgea spre fundul pământului, unde până atunci dormisem liniştit un somn etern. Dar am reuşit, şi în final am înfrânt această forţă şi m-am ridicat. Străbătusem pământul şi eram înconjurat de acel „ceva acolo sus”.

  Eram la ţară. Am simţit căldura soarelui, am auzit bâzâitul insectelor, murmurul unui râu ce curgea în depărtare. M-am ridicat lent, cu ochii închişi, şi, în fiecare moment mi se părea că-mi pierd echilibrul şi mă reîntorc în pământ. Totuşi, creşteam necontenit. Braţele mi se îndepărtau şi corpul se destindea. Eram acolo, pe cale să renasc, dorind ca acest soare imens, care ardea şi-mi cerea să mai cresc încă, să mă întind pentru a-l cuprinde cu toate rămurelele mele, mă scălda pe dinăuntru şi pe dinafară. Mi-am întins braţele până la limită, muşchii corpului au început să mă doară, şi am simţit că aveam mii de metri înălţime, încât puteam să îmbrăţişez munţii. Corpul mi s-a tot întins, până când durerea musculară a devenit aşa de intensă, încât n-am mai putut-o suporta şi am scos un ţipăt.

  Mi-am deschis ochii şi l-am văzut pe Petrus în faţa mea, care surâdea fumând o ţigară. Strălucirea zilei nu dispăruse încă, dar am descoperit cu surprindere că nu era atâta soare cât îmi imaginasem eu. L-am întrebat dacă voia să-i descriu senzaţiile pe care le-am avut. Mi-a răspuns negativ.

  „Sunt lucruri extrem de personale, trebuie să le păstrezi pentru tine. Cum le-aş putea eu judeca? Ele îţi aparţin ţie.” A adăugat că urma să dormim acolo. Am făcut un mic foc, am băut restul sticlei şi am făcut câteva sandviciuri cu un pateu de ficat pe care-l cumpărasem înainte de sosirea la Saint-Jean. Petrus s-a dus până la pârâul care curgea în apropiere, şi s-a întors cu câţiva peşti pe care i-am prăjit la foc. Apoi fiecare s-a întins în sacul lui de dormit.

  Dintre toate senzaţiile pe care le-am trăit în decursul vieţii mele, nu pot uita acea primă noapte pe drumul Sfântului Iacob. Era frig, în ciuda faptului că era vară, dar aveam încă în gură gustul vinului pe care îl adusese Petrus cu el. Am privit cerul şi Calea Lactee care arăta drumul imens pe care trebuia să-l parcurgem. În alte împrejurări, această imensitate mi-ar fi produs o mare angoasă şi mi-ar fi fost teribil de frică de faptul că nu eram în stare să reuşesc, că nu eram la înălţime. Dar astăzi, eram o sămânţă şi mă născusem din nou. Descoperisem că, în ciuda confortului pe care mi-l oferea pământul şi a somnului pe care-l dormeam, viaţa „acolo sus” era cu mult mai frumoasă. Puteam să mă nasc ori de câte ori voiam, până când braţele îmi vor fi fost destul de mari pentru a cuprinde lumea din care venisem.

  CREATORUL ŞI CREATURA.

  Timp de şase zile, am mers traversând Pirineii, urcând şi coborând munţii. Petrus îmi cerea să repet exerciţiul Seminţei de fiecare dată când razele soarelui mai luminau doar crestele cele mai înalte. În cea de-a treia zi, un stâlp indicator din ciment ne-a dat de ştire că picioarele noastre călcau de acum pe pământul Spaniei. Petrus mi-a povestit puţin câte puţin câteva lucruri despre viaţa lui personală; am aflat că era italian şi că se ocupa cu design-ul industrial5. L-am întrebat dacă s-a gândit la tot ce a trebuit să lase deoparte pentru a călăuzi un pelerin aflat în căutarea sabiei sale.

  „Aş vrea să înţelegi un lucru, mi-a răspuns el. Nu te călăuzesc către sabia ta. Tu singur trebuie să o găseşti. Sunt aici pentru a te călăuzi pe drumul Sfântului Iacob şi pentru a te învăţa Practicile ordinului RAM. Felul cum le vei aplica pentru căutarea sabiei nu te priveşte decât pe tine.

  Nu mi-ai răspuns la întrebare.

  În timp ce călătoreşti, experimentezi într-un mod foarte practic actul re-naşterii. Te afli în faţa unor situaţii complet noi, ziua trece mai încet, şi, în cea mai mare parte a timpului, nu înţelegi limba pe care o vorbesc cei din jur. La fel ca un copil care tocmai a ieşit din pântecele mamei sale. În asemenea condiţii, începi să acorzi mai multă importanţă lucrurilor care te înconjoară, pentru că supravieţuirea ta depinde de aceasta. Devii mai accesibil pentru cei din jur, pentru că ei ar putea să te ajute în situaţii dificile. Şi primeşti şi cea mai mică favoare a zeilor cu mare vioiciune, ca şi cum ar fi vorba de un episod pe care va trebui să ţi-l reaminteşti toată viaţa.

  „În acelaşi timp, cum totul este nou, nu distingi decât frumuseţea din lucruri, şi eşti cu atât mai fericit că trăieşti. Din cauza asta pelerinajul religios a fost întotdeauna una dintre căile cele mai obiective de a atinge iluminarea. Pentru a-ţi fi iertate păcatele, trebuie să mergi mereu înainte, adaptându-te la situaţiile noi şi primind în schimb mii de binecuvântări pe care viaţa le acordă cu generozitate celor care le cer.

  — Crezi că aş putea fi îngrijorat din cauza numeroaselor proiecte pe care nu le-am realizat ca să fiu aici cu tine?”

  Petrus a întors ochii şi i-am urmărit privirea. O turmă de capre trecea în şir muntele. Una dintre ele, mai îndrăzneaţă, se găsea pe ţancul unei stânci foarte înalte; mă întrebam cum ajunsese până acolo, şi cum ar putea să plece de acolo. Dar în clipa în