nu era mare lucru să-ţi însuşeşti numele şi rangul oricui. Dar iată două indicii, pe care mi le-au furnizat cititorii, pentru orice eventualitate. Un colonel Kurilko a comandat, încă înainte de 1914, regimentul 16 de puşcaşi siberieni; la sfârşitul războiului era general. Contuzionat într-o bătălie, primise Spada de aur, crucea Sfântul Gheorghe şi numeroase alte ordine. Fiul lui, Igor, încă pe când rnai făcea parte din corpul l de cădeţi din Moscova, a plecat pe front, unde a luptat, fiind decorat cu medalia şi apoi crucea Sfântul Gheorghe; în primăvara lui 1915, a absolvit cursul intensiv la colegiul Alexandrovski, cu gradul de sublocotenent. Al doilea indiciu: un colonel Kurilko s-a numărat printre capii organizaţiei clandestine a gardiştilor albi din Moscova, în vara lui 1919. Organizaţia a căzut; au urmat execuţii în masă (până la 7 000 de oameni?), dar Ivan Alexeev (tatăl corespondentului meu) şi fratele profesorului universitar I. Ilin, cunoscuţi numai de Kurilko, nu au fost deconspiraţi de acesta şi au scăpat teferi.; _… _… _, _, _

  — O să vă fac să sugeţi mucii morţilor!

  Şi toate acestea sunt doar un prim exerciţiu, de încălzire, din cele menite să frângă voinţa noilor sosiţi, în baraca din scânduri negre, putrede şi puturoase, li se va ordona să doarmă „pe-o coastă”, ceea ce e încă viaţă dulce, căci numai cei ce vor avea cu ce să-i ungă pe şefii de grupă vor fi înghesuiţi pe priciuri. Ceilalţi îşi vor petrece noaptea stând în picioare, între priciuri (iar cel pedepsit va fi plantat între hârdău şi perete, pentru ca toţi să-şi facă nevoile sub nasul lui).

  Şi toate acestea se întâmplă în binecuvântaţii ani de dinainte de „Marea Cotitură”, de dinainte de „cult”, de dinainte de „defonnări”, de dinainte de „încălcări”, în anii O Mie Nouă Sute Douăzeci şi Trei – O Mie Nouă Sute Douăzeci şi Cinci… (Din 1927 va interveni o schimbare: pe priciuri vor fi instalaţi deţinuţii de drept comun, care-i vor „împuşca” cu păduchi smulşi de pe propria piele pe intelectualii înşiraţi pe interval în capul oaselor.) în aşteptarea vaporului Gleb Boki, * deţinuţii vor mai avea de tras în tranzitul de la Kem, câte unul va fi pus să alerge în jurul stâlpului strigând întruna: „Sunt puturos, la greu nu duc, ba şi pe alţii îi încurc”, iar unui inginer care căzuse cărând hârdăul şi se năclăise din cap până-n picioare, nu i se va îngădui să intre în baracă – va fi lăsat să îngheţe în scârnă. Apoi, zbieratul şefului de escortă: „în echipa asta, nimeni nu rămâne în urmă! Escorta trage fără avertisment! Înainte, marş!”. Iar apoi, zăngănind închizătoarele: „Ne călcaţi pe nervi?” – şi, în plină iarnă, vor fi puşi să alerge pe gheaţă târând după ei bărcile cu care aveau să traverseze ochiurile de apă. Iar dacă îngheţul nu va fi venit încă, vor fi coborâţi în hala vaporului şi înghesuiţi cu atâta sălbăticie, încât până la Solovki vreo câţiva se vor fi sufocat cu siguranţă, nemaiapucând să vadă mânăstirea cea albă ca zăpada, împresurată de ziduri cenuşii.

  În primele ore petrecute pe Solovki, novicele va încerca, poate, pe propria-i piele, şi farsa numită baie de recepţie: s-a dezbrăcat, primul băieş va răsuci mătura în butia cu săpun verde şi -l va mânji pe novice cu ea; al doilea îl va expedia cu un ghiont undeva în jos, pe o scândură înclinată sau o scară; acolo, buimac, va primi în faţă o găleată cu apă deşertată de al treilea, iar al patrulea îl va ejecta în camera de reechipare, unde „bulendrele” îi vor fi fost deja azvârlite de sus, claie peste grămadă, (în această farsă se întrevede întreg GULAG-ul! Şi cadenţa lui, şi preţul omului.)

  Aşa îngurgitează novicele prima înghiţitură de spirit solovcean – un spirit încă necunoscut de restul ţării, dar care este viitorul spirit al Arhipelagului, creat acum, pe insulele Solovki.

  Nat: „Era student, student la Mine.

  Dar socoteala nu-i mergea prea bine”.

   (Dintr-o „epigramă amicală” apărută în revista „Insulele Solovki”, 1929, Nr. 1. Cenzura, neghioabă, nu a sesizat la ce dădea drumul.)

  Şi aici novicele va vedea oameni îmbrăcaţi în saci; ori purtând haine obişnuite, „civile”, care mai noi, care mai jerpelite; ori scurte vătuite, de croială aparte, cusute aici, pe Solovki, din resturi de mantale (e un privilegiu, semnul că eşti cineva, aşa sunt îmbrăcaţi cei din administraţia lagărului), ca şi şepcile „Solovki”, din acelaşi material; brusc, îşi face apariţia printre deţinuţi un cetăţean… În frac! Ceea ce, însă, nu miră pe nimeni, nimeni nu se întoarce, nimeni nu pufneşte în râs. (Căci fiecare poartă ce are. Ăsta, sărmanul, a fost arestat în restaurantul „Metropol”, aşa că nu-i rămâne decft să-şi ispăşească termenul de condamnare în frac.) „Visul multor deţinuţi” – astfel numeşte revista „Insulele Solovki” (1930, Nr. 1) obţinerea de îmbrăcăminte standard. * Numai în colonia de copii toată lumea primeşte haine. Dar femeilor, bunăoară, nu li se dau nici lenjerie, nici ciorapi, nici măcar o basma de pus pe cap – te-au înşfăcat, cumătră dragă, în rochie de vară, n-ai decât să o porţi cât e iarna polară de lungă. Se întâmplă ca mulţi deţinuţi să stea în barăcile companiilor numai în cămaşă şi izmene, neputând fi expediaţi la lucru.

  Această uniformă a administraţiei e la atât de mare preţ pe Solovki, încât nimănui nu i se va părea bizară ori barbară o scenă ca următoarea: în plină iarnă, un deţinut se dezbracă şi se descalţă lângă Kremlin, îşi predă cu grijă efectele şi aleargă, gol-puşcă, două sute de metri spre un alt ciopor de oameni, unde primeşte alte haine. Asta înseamnă că e transferat vremelnic de la Direcţia Kremlinului la Direcţia ramificaţiei feroviare Filimonovo*, dar dacă -l predai cu îmbrăcăminte cu tot, beneficiarii s-ar putea să nu le mai restituie, ori să le schimbe, să te ducă cu preşul, adică.

  Iată o altă scenă hibernală – aceleaşi moravuri, deşi cauza e alta. Lazaretul secţiei sanitare e considerat insalubru şi s-a primit ordin