stins candelele şi luminările cât statul de om, din biserici nu mai răzbătea zvonul liturghiilor şi al slujbelor nocturne, nu se mai murmura zi şi noapte psaltirea, iconostasele au fost dărâmate (nu şi cel din biserica Preobrajenski), în schimb – cekişti aroganţi, cu mantale lungi până-n călcâie şi manşete negre, cu benzi la fel de negre, fără stele, la chipie – semnele distinctive ale unităţii Solovki; ei şi-au făcut apariţia în iunie 1923, pentru a făuri un lagăr de exemplară severitate, mândria Republicii muncitoreşti-ţărăneşti.

  Cu tot caracterul lor de clasă, lagărele de concentrare începuseră să fie considerate, la vremea aceea, insuficient de severe, încă în 1921, au fost înfiinţate, sub administraţia CEKA, Lagărele cu Destinaţie Specială din Nord – SLON. Primele asemenea lagăre au fost organizate la Pertominsk, Holmogorî şi în imediata apropiere a oraşului Arhanghelsk. * Dar, după cât se pare, aceste locuri erau considerate greu de păzit şi lipsite de perspectivă pentru concentrarea unor mase mari de deţinuţi. Şi, în chip firesc, privirile autorităţilor au alunecat în vecinătate, spre gospodăria deja pusă la punct şi clădirile de piatră de pe insulele Solovki, aflate la douăzeci şi patru de kilometri de uscat, destul de aproape pentru temniceri, destul de departe pentru fugari şi vreme de jumătate de an fără legătură cu continentul – o nucă mai tare decât Sahalinul.

  Ce trebuie înţeles prin Destinaţie Specială încă nu se preciza şi nu se comenta în Instrucţiuni, însă primului şef al lagărului de pe Solovki, Eichmans, lucrurile i se explicaseră, fireşte, la Lubianka, prin viu grai. Iar el, odată ajuns pe insulă, le-a explicat, la rândul său, colaboratorilor apropiaţi.

  *

  Astăzi, pe foştii zeki, şi chiar pe oamenii simpli ai anilor ’60, povestea insulei Solovki s-ar putea să nici nu-i impresioneze. Dar să se imagineze cititorul un om din Rusia cehoviană şi postcehoviană, un om din Secolul de Argint al culturii noastre, cum au fost supranumiţi anii 1910, educat în acele vremuri, fie şi zdruncinat de războiul civil, dar totuşi deprins cu felul cum se hrăneau, cum se îmbrăcau şi cum comunicau între ei oamenii din acea epocă, şi abia apoi să intre pe porţile lagărului Solovki, prin tranzitul din Kem, o insulă mohorâtă, zisă Insula Popilor, fără un arbore, fără un tufiş măcar, legată de continent printr-un dig *. Primul lucru pe care -l va vedea în acest obor golaş şi murdar va fi compania de carantină (deţinuţii erau, pe vremea aceea, împărţiţi în „companii”, încă nu fusese inventată „brigada”) îmbrăcată… În saci, da, în saci obişnuiţi: picioarele ies de jos ca dintr-o fustă, iar pentru cap şi braţe în pauză sunt practicate găuri (pare o născocire incredibilă, dar te pui cu inventivitatea rusului?!). Novicele va evita această vestimentaţie, el mai are încă propriile lui haine, dar, înainte de a apuca să examineze mai cu de-amănuntul sacii aceia, îl va vedea pe legendarul rotmistru Kurilko.

  Kurilko (întocmai ca şi schimbul lui, Beloborodov) îşi face apariţia dinaintea coloanei de deţinuţi în aceeaşi lungă manta cekistă, cu lugubre manşete negre; pe vechiul postav de uniformă rusesc ele arată sinistru, ca un fel de prevestire a morţii. Aburcându-se pe un butoi ori pe alt eşafodaj aflat la

 

  *Revista „Sloveţkie ostrova” („Insulele Solovki”), 1930, nr. 2-3, p. 55, citind din raportul şefului SLON, tovarăşul Nogtev, la Kem. Când li se arată, astăzi, la gurile Ovinei, aşa-numitul „lagăr al guvernului Ceaikovski” 7, excursioniştii trebuie să ştie că acesta este unul din primele „lagăre cu destinaţie specială din Nord” ale CEKA.

  Îndemână, Kurilko se stropşeşte la noii veniţi cu o neaşteptată şi şfichiuitoare mânie: „E-e-ei! Atenţie! Aici nu-i republică so-vi-e-tică, ci so-lo-vietică! Băgaţi la cap: încă nici picior de procuror u-a călcat pe pământul solovietic şi nici n-o să calce prea curând! Mai aflaţi că n-aţi fost trimişi aici pentru reeducare! Nu poţi lipi cocoşatul de zid! Regulamentul? Îţi ordon” drepţi! „– iei poziţia de drepţi;” culcat! „– iei poziţia culcat! Cât despre scrisorile pe care le veţi trimite acasă – sunt bine, sănătos şi de toate mulţumit! Punct…!”

  Muţi de uimire, nobili cu renume, intelectuali din capitală, preoţi ortodocşi şi musulmani, oameni cu chipuri oacheşe din Asia Centrală ascultă ce n-au auzit, n-au văzut şi n-au citit nicicând şi niciunde. Iar Kurilko, el, care n-a strălucit defel în războiul civil, dar îşi înscrie, prin acest istoric discurs de recepţie, numele în analele întregii Rusii, se ambalează, excitându-se tot mai mult la fiecare răcnet, la fiecare întorsătură de cuvânt ce i se pare găsită la tanc – şi mereu altele şi altele îi vin pe limbă, şlefuindu-se din mers.

  Şi, autoadmirându-se şi zbierând cât îl ţin bojocii (iar în sinea lui spu-nându-şi, poate, cu bucurie răutăcioasă: unde aţi stat pitiţi, mă, raliaţilor, când noi ne băteam cu bolşevicii? V-aţi închipuit că puteţi sta ascunşi prin cine ştie ce găuri până trece furtuna? Ei bine, uite că v-au găbjit şi v-au adus aici! Acuma n-aveţi decât s-o luaţi pe coajă pentru neutralitatea voastră împuţită!), Kurilko începe instrucţia:

  — Compania l carantină, bună ziua! (Trebuia răspuns scurt: „Ziua…!”).

  — Slab, încă o dată! Compania l carantină, bună ziua!… Slab!… Trebuie un „Ziua!” de să se-audă pe Solovki, până dincolo de strâmtoare! Cu două sute de oameni care strigă trebuie să se dărâme zidurile! Încă o dată! Compania l carantină, bună ziua!

  După ce-i face pe toţi să strige cum vrea el – şi pe mulţi să cadă de-a-n picioarelea istoviţi de atâta ţipat – Kurilko trece la exerciţiul următor, alergarea împrejurul stâlpului:

  — Genunchii mai sus!… Sus genunchii!

  Nici lui Kurilko nu îi e uşor, şi el arată ca un actor de tragedie către actul cinci, înainte de ultima crimă. Si, acelor oameni care cad, acelor oameni căzuţi deja şi întinşi pe pământ, cu un ultim horcăit, după o jumătate de ceas de instrucţie, le făgăduieşte, într-o spovedanie de pură esenţă solovceană:

 

  *Povestea acestui^ Kurilko stârneşte interesul. Poate cineva o să încerce vreodată să-i stabilească identitatea, în anii revoluţiei,