Se va fi gândit la toate astea Savvati, când a debarcat pe sfânta insulă?

  Au fost internaţi aici eretici eclesiastici şi eretici politici. Aici au fost întemniţaţi Avraam Paliţân4 (care a şi murit pe insulă) şi unchiul lui Puşkin, P. Hannibal5 – pentru că simpatizase cu decembriştii. La adânci bătrâneţi, a Fost adus pe Solovki Kalnişevski, ultimul hatman al oastei zaporojene, care nu a fost eliberat decât după o îndelungată detenţie, având peste 100 de ani.

  Dar aceştia toţi aproape că pot fi înşiruiţi pe nume.*

  Peste vechea istorie a închisorii mânăstireşti Solovki a fost aruncată, deja în epoca sovietelor, când insula devenise lagăr, mantia unui mit la modă, care, însă, a izbutit să-i inducă în eroare pe autorii de îndreptare şi descrieri istorice, şi acum în unele cărţi se poate citi că în închisoarea Solovki se practica tortura, că aici ar fi existat şi cârlige pentru stâlpii de caznă, şi bice, că s-ar fi recurs şi la arderea cu fierul roşu. Dar toate acestea ţin de arsenalul interogatoriilor din temniţele preelisabetane6 ori ale inchiziţiei apusene, nu au nimic de a face cu temniţele mânăstireşti din Rusia îndeobşte şi au fost atribuite închisorii de aici de un cercetător sperjur şi ignorant.

  Veteranii lagărului Solovki îl ţin bine minte – era Ivanov histrionul, supranumit în lagăr „bacilul antireligios”. Înainte vreme slujise ca posluşnic pe lângă arhiepiscopul de Novgorod şi fusese arestat pentru că vâuduse odoare mânăstireşti suedezilor. Pe Solovki a eşuat prin 1925 şi numaidecât a început să se agite, căutând o cale ca să scape de muncă şi de moarte. S-a specializat în propaganda antireligioasă printre deţinuţi, devenind, fireşte, colaborator al ISC (Secţia de anchetă şi informaţii, cum cu toată francheţea se numea acel organism insular). Nu s-a mulţumit, însă, cu atât: a reuşit să îmbrobodească Direcţia lagărului emiţând ipoteza că monahii ar fi îngropat aici mari comori, drept care a fost înfiinţată, sub conducerea lui, o comisie de săpături. Comisia a scurmat pământul vreme de mai multe luni, dar – vai! – Monahii au dezminţit prezumţiile psihologice ale bacii ui ui antireligios: nu îngropaseră nici un fel de comoară. Atunci, ca să iasă, totuşi, cumva basma curată, Ivanov s-a apucat să răstălmăcească destinaţia incintelor subterane ale mânăstirii – cămări şi încăperi cu rosturi gospodăreşti ori de apărare, susţinând sus şi tare că fuseseră celule sau camere de tortură. Instrumentele de tortură nu putuseră, fireşte, să se păstreze vreme de atâtea veacuri, dar un cârlig, bunăoară, (de agăţat şunci) atesta, incontestabil, faptul că aici fusese un stâlp de caznă. Cum în ce priveşte secolul al XlX-lea era mai greu să se justifice absenţa oricărei urme de schingiuiri, s-a conchis că, „începând din secolul trecut, regimul închisorii Solovki a fost considerabil îmblânzit”. „Descoperirile” bacilului antireligios se asortau de minune cu paleta de culori a vremii, consolându-i întrucâtva pe şefii deziluzionaţi, aşa că au fost publicate în revista lagărului, „Insulele Solovki”, apoi tipărite separat în tipografia locală, aruncându-se astfel, cu succes, o perdea de fum peste adevărul istoric. (Această punere la cale a fost considerată foarte binevenită, pentru că prospera mânăstire Solovki se bucura, în preajma revoluţiei, de mare faimă şi era venerată pe tot întinsul Rusiei).

  *O închisoare de stat a existat pe Solovki din 1718. În anii ’80 ai secolului al XlX-lea, comandantul districtului militar Sankt-Petersburg, marele duce Vladimir Alexandrovici, vizitând insula, a găsit că garnizoana existentă aici era de prisos, şi a retras soldaţii de pe insulă. Din 1903, închisoarea de pe Solovki şi-a încetat existenţa. (A. S. Prugavin, Monastârskie tiurmî v borbe s sektantstvom (închisorile mânăstireşti în luptă cu sectele religioase), Editura Posrednik, pp. 78, 81).

  Dar când puterea a trecut în mâinile oamenilor muncii, ce era de făcut cu monahii, aceşti obscurantişti înrăiţi? Li s-au expediat comisari, conducători socialmente verificaţi, mânăstirea a fost declarată sovhoz, iar monahilor li s-a poruncit să se roage mai puţin şi să trudească mai mult spre binele muncitorilor şi ţăranilor. Monahii munceau şi scrumbiile nespus de gustoase pe care le pescuiau, cu ştiinţa lor aparte de a arunca năvoadele tocmai acolo şi atunci când trebuia, erau expediate la Moscova, pentru a fi servite la mesele Kremlinului.

  Numai că nenumăratele odoare adunate de mânăstire, mai cu seamă în sacristie, nu puteau să nu-i ispitească pe unii dintre ştabii şi activiştii nou-ve-niţi: în loc să treacă în mâinile muncitorilor (adică ale lor), odoarele zăceau aici ca un inventar religios mort. Şi atunci, în oarecare contradicţie cu codul penal, dar în deplină concordanţă cu spiritul general al exproprierii valorilor dobândite fără muncă, mânăstirea a fost incendiată (25 mai 1923), cu care ocazie o serie de clădiri au suferit stricăciuni, din sacristie au dispărut numeroase odoare şi – lucrul cel mai important – au ars toate registrele de evidenţă, aşa că nu s-a mai putut stabili ce şi cât anume se dusese pe apa sâmbetei.*

  Fără a mai face nici o anchetă, ce ne suflă nouă conştiinţa revoluţionară (flerul?) – cine ar fi putut pune la cale incendierea averii mânăstireşti, dacă nu întunecata haită a monahilor? Aşa că ia să-i azvârlim noi pe continent, iar pe Solovki să concentrăm Lagărele cu Destinaţie Specială din Nord. Monahi de optzeci şi chiar de o sută de ani i-au implorat în genunchi să-i lase să moară pe „pământul sfânt”, dar, cu inflexibilitate proletară, au fost alungaţi cu toţii, în afară de cei indispensabili: artelele pescăreşti* şi specialiştii zootehnişti de pe Muksalma; plus părintele Metodi, cel care pregăteşte varza murată; plus părintele Samson de la turnătorie şi alţi asemenea folositori părinţi. (Acestora li s-a repartizat un colţişor al Kremlinului, într-o aripă separată de lagăr, cu ieşire prin Poarta Pescarilor. Li s-a spus comună de muncă şi, din milă pentru deplina întunecare a minţii lor, li s-a lăsat, ca lăcaş de rugăciune, capela Sf. Onufrie, din cimitir.

  Astfel s-a adeverit unul din proverbele preferate ale deţinuţilor: „locul sfânt pustiu nu rămâne”. Dangătul clopotelor a amuţit, s-au