să fie spălat de sus şi până jos cu apă clocotită. Dar ce te faci cu bolnavii? Toate încăperile din Kremlin sunt ticsite, densitatea populaţiei pe Arhipelagul Solovki o întrece pe cea a Belgiei (cum va fi fiind ea atunci în Kremlinul din Solovki?). Aşa că toţi bolnavii sunt scoşi, pe pături, în zăpadă, pentru trei ceasuri. Odată igienizarea terminată, sunt târâţi îndărăt.

  N-am uitat, sper, că novicele nostru e un produs al educaţiei din Secolul de Argint? El nu ştie încă nimic nici despre Al doilea război mondial, nici despre Buchenwald. El îi vede pe şefii de grupă, în scurte din stofă de manta, salutându-se unul pe altul şi salutându-şi superiorii cu toată rigoarea militară, apoi îi vede tot pe ei urmărindu-şi muncitorii din subordine cu nişte pari lungi, jarchine (există deja şi verbul, binecunoscut tuturor, a jărchini). Mai vede şi cum săniile şi căruţele sunt trase nu de cai, ci de oameni (înhămaţi

 

  *Cu anii, toate valorile se răstoarnă cu susul în jos, şi ceea ce era socotit un privilegiu într-un lagăr cu Destinaţie Specială din anii ’20 – a purta uniforma administraţiei – va deveni o corvoadă într-un lagăr special din anii ’40; aici, un privilegiu va fi să nu porţi uniformă, ci să ai măcar un lucruşor de-al tău, fie şi o căciulă. Cauza nu e doar economică, poartă şi amprenta timpului: un deceniu arborează drept ideal apropierea de general, următorul – îndepărtarea de el.

  Mai mulţi la un atelaj) şi că pentru asta există, de asemenea, un cuvânt special – vridlo.%

  Iar de la alţi băştinaşi de pe Solovki va afla lucruri şi mai înfricoşătoare decât cele pe care le-a văzut cu ochii. I se va şopti funestul cuvânt Sekirka9. E vorba de colina Sekirnaia. În biserica de acolo, jos şi la etaj, sunt amenajate carcere. Regimul de carceră e următorul: din perete în perete sunt fixate prăjini de grosimea unui braţ şi deţinuţilor pedepsiţi li se ordonă să rămână aşezaţi toată ziua pe prăjinile acelea. (Noaptea se culcă pe podea, dar unul peste altul, căci şi aici e supraaglomeraţie.) Prăjinile sunt plasate la o înălţime care nu-ţi îngăduie să atingi cu tălpile duşumeaua. Nu-i uşor să-ţi păstrezi echilibrul şi, din zori până-n seară, arestatul nu face altceva decât să încerce să nu cadă. Căci de îndată ce a căzut, dau năvală gardienii şi -l iau la bătaie. Ori: deţinutul e scos afară, în capul unei scări cu 365 de trepte abrupte (construită de monahi, de la biserică şi pâiiă pe malul lacului, amenajat tot de monahi); i se leagă în spinare, pe lung, în chip de povară, un bălan (o bâruă) cât el de mare şi e împins în jos (treptele sunt atât de abrupte, încât omul cu bârna în spinare nu-şi poate menţine echilibrul nici măcar pe cele două mici paliere).

  Dar pentru prăjinici nu-i nevoie să urci până pe Sekirka, ele există şi în carcera din Kremlin, întotdeauna ticsită. Aici mai poţi fi plantat în picioare pe un bolovan cu colţuri ascuţite, pe care, la fel, n-ai cum să-ţi menţii echilibrul. Iar vara – pe „buturugi” – adică gol-puşcă la cheremul ţânţarilor. Numai că, în acest caz, cel pedepsit ar trebui supravegheat; mai bine -l legi, tot cum l-a făcut mă-sa, de un copac – atunci ţânţarii îi vin singuri de hac. Iar pe timp de iarnă, dacă -l scoţi pe deţinut gol în ger, mai îiitâi îi torni în cap o găleată cu apă. Ori: companii întregi sunt culcate în zăpadă pentru te miri ce nesupunere. Ori: omul e cufundat până-n gât în mocirla de la marginea lacului şi ţinut acolo. Altă corecţie: se înhamă un cal între două hulube, de hulube se leagă picioarele vinovatului, pe cal încalecă un gardian şi -l aleargă prin cioturile din rariştea pădurii până când gemetele şi urletele dindărăt se sting.

  Novicele e strivit psihic încă înainte de a-şi începe viaţa solovceană – cei trei nesfârşiţi ani de condamnare. Dar cititorul se va pripi arătând cu degetul -iată un sistem patent de anihilare, un lagăr al morţii. Ei nu, nu suntem atât de rudimentari! În această primă zonă experimentală, aşa cum va fi ulterior în toate, şi în cea mai cuprinzătoare dintre ele – îu URSS – noi nu acţionăm făţiş, nu: ci interstiţial şi complex – de aceea totul va fi atât de eficace şi de durabil.

  În poarta Kremlinului îşi face apariţia deodată un individ semeţ, călare pe un ţap, în spinarea căruia se ţine cu vădită gravitate, şi nimeni nu râde de el. Cine să fie? Şi de ce călare pe ţap? E Degtiariov, odinioară dresor de cai (a nu se confunda cu Degtiariov, comandantul trupelor de pe Arhipelagul Solovki); a cerut să i se dea un cal, dar pe Solovki sunt foarte puţini cai, aşa că i s-a dat un ţap. De ce această onoare? E şeful Pepinierei Dendrologice. Creşte arbori exotici. Aici, pe Solovki.

  De la acest cavaler pe ţap începe fantasticul solovcean. De ce arbori exotici pe Solovki, unde până şi ancestrala şi chibzuita gospodărie legumicolă A monahilor a fost devastată, iar legumele sunt pe sponci? Ei bine, arborii exotici la limita Cercului Polar sunt necesari pentru a demonstra că şi noi, pe Solovki, asemeni întregii Republici Sovietice, transformăm lumea, construim o viaţă nouă. Dar de unde seminţe, de unde bani? Tocmai: pentru pepiniera dendrologică există fonduri, ele nu se găsesc doar când e vorba de alimentaţia muncitorilor folosiţi la doborârea arborilor (căci alimentaţia nu se asigură încă după bareme, ci după resursele existente).

  Dar săpăturile arheologice? Exact, avem o Comisie de Săpături, care lucrează. E important să ne cunoaştem trecutul.

  În faţa Administraţiei lagărului e un rond, în mijlocul căruia a fost aşezat un elefant simpatic, iar pe valtrapul lui – un „U” – adică U-SLON.10 Acelaşi rebus – pe bonurile solovcene, care servesc drept monedă în acest stat septentrional. Ce simpatică mascaradă domestică! De fapt, totul e atât de nostim aici! Aşadar, bufonul de Kurilko