Circulaţia monetară s-a menţinut stabilă vreme de mulţi ani în lagărele GPU. Bancnotele speciale contribuiau la izolarea şi mai temeinică a acestor locuri de detenţie. La sosirea în lagăr, chiar şi funcţionarii de toate rangurile din administraţie şi escortă – cu atât mai mult deţinuţii – erau obligaţi să predea toţi banii sovietici pe care-i aveau asupra lor, primind în schimb nişte carnete cu „chitanţe de decont” (din hârtie densă, cu filigran), având valori de 2, 5, 20 şi 50 de copeici sau l, 3 şi 5 ruble. Emisiile diverşilor ani se distingeau prin semnăturile diferiţilor membri ai Colegiului OGPU: G. Boki, L. Kogan ori M. Berman. Deţinerea ilicită de monedă publică în lagăr se pedepsea cu împuşcarea. (Unul din rosturile acestei severităţi era acela de a îngreuia evadarea.) Pe teritoriul tuturor lagărelor GPU, pentru orice fel de plăţi se foloseau aceste chitanţe. La eliberare (dacă aceasta mai survenea vreodată.), posesorul le schimba din nou în monedă publică. După 1932, când sistemul de lagăre a proliferat masiv, toate aceste chitanţe au fost scoase din ui. (Precizări comunicate de MM. Bâkov.)

  Există chiar şi o revistă a lagărului, numită la început tot „Elefantul” (apare din 1924; primele numere dactilografiate; începând cu Nr. 9 tipărită în tipografia mânăstirii), şi devenită din 1925 „Insulele Solovki” (s-o rupem cu blestematul trecut monastic!). Începând din 1926 – abonamente în toată ţara, mare tiraj, mare succes! Căci în anii ’20 existenţa lagărului Solovki nu numai că nu era ţinută în secret, dimpotrivă, numele lui îţi bâzâia tot timpul în urechi. Pe Solovki se miza deschis, autorităţile se mândreau pe faţă cu Solovki (aveau curajul să se mândrească!), el era pomenit în cântecele sovietice şi devenise subiect de simpatice şarje în cupletele de estradă. Căci clasele dispăreau (unde?) şi lagărul ar fi urmat să-şi trăiască, la rândul lui, curând, sfârşitul.

  Revista e supusă unei cenzuri de ochii lumii, deţinuţii (Glubokovski) scriu poezioare umoristice despre Troika GPU – şi trece! Apoi, de pe scena teatrului insular, ele îi sunt cântate în faţă lui Gleb Boki, tocmai sosit în vizită: „Cadouri ne-au promis, să ne ia ochii, Vul, Vasiliev, Feldman şi Boki.” –

  Iar şefilor le place! (Şi chiar că e măgulitor! Tu eşti un student neterminat şi deodată – pac! – Drept în istorie.) Refrenul: „Celor care ne-au trimis aici Le-am păstrat câte un loc pe prici.

  Trei-patru anişori de priponire, Şi veţi avea o dulce amintire!”

  — Stârneşte hohote de râs! (Cine să ghicească aici o prorocire…?) în 1927, revista şi-a întrerupt apariţia: regimul o cotise – nu-i mai ardea de asemenea glume. Pentru ca ulterior, în 1929, după importantele evenimente petrecute pe Solovki şi trecerea tuturor lagărelor în regim de reeducare, să reapară, supravieţuind până în 1932.

  Iar obrăznicătura de Sepcinski, fiul unui general pus la zid, atârnă deasupra porţii de intrare o pâacardă: „Solovki – muncitorilor şi ţăranilor!”

   (Altă prorocire! – Numai că asta n-a mai plăcut: au mirosit tâlcul şi au dat-o jos.)

  Actorii din trupa dramatică poartă costume croite din odăjdii bisericeşti. „Şinele trosnesc”. Perechi scălâmbe dansând foxtrot pe scenă (putredul Occident) şi o triumfătoare forjă roşie pictată pe fundal (Noi).

  Fantastică lume! Nu, e clar că nemernicul de Kurilko glumea…!

  Mai există şi Societatea Etnografică Solovki, care publică studii şi cercetări proprii. Irepetabila arhitectură a secolului al XVI-lea şi fauna insulară fac obiectul unor lucrări scrise cu asemenea lux de detalii, cu atâta acribie ştiinţifică şi aplicaţie la obiect, încât ai zice ca e vorba de nişte savanţi excentrici, atraşi pe insulă de pasiunea lor ştiinţifică, şi nu de prizonieri care au cunoscut deja Lubianka şi tremură de spaimă că vor ajunge pe Colina Sekirka, pradă roiurilor de ţânţari, ori că vor fi atârnaţi de hulube. Sălbăticiunile şi păsările de pe Solovki sunt parcă în ton cu blajinii etnografi: încă n-au fost împuşcate pe capete, încă n-au fost expulzate, nu par nici măcar speriate: în 1928, iepurii mai ieşeau în încrezătoare cârduri la margine de drum, urmărind, cu ochii plini de curiozitate, deţinuţii escortaţi spre insula Anzer.

  Cum se face că iepurii n-au fost exterminaţi? Novicelui i se va desluşi că sălbăticiunile şi păsările n-au de ce se teme aici, pentru că există un ordin al GPU: „Economisiţi cartuşele! E interzis să se tragă, dacă ţinta nu este un deţinut!”

  Aşadar, toată sperietura a fost doar o glumă. Dar deodată – strigăte de „Faceţi loc!”, „Faceţi loc!” explodează în plină zi în curtea Kremlinului, la fel de ticsită ca prospectul Nevski – trei tineri cu mutre de filfizoni drogaţi (primul dintre ei sparge gloata de deţinuţi nu cu jarchina, ci cu cravaşa) târăsc de subţiori, în pas alert, un individ numai în cămaşă şi izmene, cu Mâinile şi picioarele atârnând neputincioase – e un spectacol de groază să-i priveşti chipul curgând, lichefiat parcă – îl târăsc sub clopotniţă, acolo, sub arcadă, spre portiţa joasă de la baza turnului. E împins prin uşiţa aceea şi împuşcat în ceafă. Dincolo de prag sunt trepte ce coboară în pantă abruptă şi cadavrul se va prăvăli în beciul de jos; pot fi împuşcaţi, într-o tranşă, 7-8 oameni; apoi vor fi trimişi aici deţinuţi să scoată leşurile şi femei (mame şi fiice ale celor fugiţi la Constantine pol11, enoriaşe care au refuzat să se lepede de credinţa lor şi să se lase despărţite de copii) să spele treptele *

  Bine, dar nu se putea opera noaptea, pe tăcute? De ce pe tăcute? Ar fi fost un cartuş irosit. In aglomeraţia din faptul zilei, glonţul are valoare educativă, împuşcă parcă zece în loc de unul.

  Dar execuţiile se făceau şi altfel – direct în cimitirul Sf. Onufrie, în spatele barăcii femeilor (fosta casă de oaspeţi pentru peregrini) şi aleea care duce spre baraca aceea aşa se şi numea: aleea împuşcaţilor. Iarna, se putea vedea cum e dus într-acolo un om desculţ, numai în cămaşă şi izmene (nu pentru tortură! – Ca să nu se piardă îmbrăcămintea