Cărți «Arhipelagul Gulag V2 citește top romane .PDF 📖». Rezumatul cărții:
O lume fantastică! Se întâmplă câteodată şi aşa ceva. Multe se repetă în istorie, dar există şi combinaţii irepetabile, compacte în spaţiu şi timp. Aşa a fost NEP-ul nostru. Aşa au fost şi începuturile lagărului Solovki.
Un număr foarte mic de cekişti (şi aceea, pesemne, trimişi aici în regim cvasidisciplinar), douăzeci până la patruzeci de indivizi, au debarcat aici pentru a ţine la respect mii, multe mii de oameni. La început erau aşteptaţi mai puţini deţinuţi, dar Moscova turna, turna, turna, în prima jumătate de an, până prin decembrie 1923, se adunaseră deja peste 2 000 de prizonieri. Iar în 1928, numai în compania a 13-a (munci comune) ultimul din coloană răspundea la apel „376! Rând de zece!” – ceea ce însemna 3 760 de oameni – şi la fel de numeroasă era şi compania a 12-a şi încă mai numeroasă „compania a 17-a”, cum erau numiţi cei ajunşi în gropile comune. Şi, în afară de De altfel, ghizii cărora le-a scăpat vreo vorbă despre faptul că aici a funcţionat nu numai o mânăsu’re, ci şi un lagăr au fost daţi afară. Iar turiştii nu sunt lăsaţi să treacă dincolo de Insula Mare, ca să nu vadă nici Sekirka, nici chiar schitul Troiţki (căci s-au păstrat până astăzi multe gratii de temniţă, iar în uşi se mai văd urmele ferestruicilor prin care cei încarceraţi primeau mâncarea) şi nici schitul Savvatievski (unde mai există, de pildă, o carceră subterană în care, chiar şi când afară e arşiţă, îngheţi în mai puţin de un minut).
Kremlin, mai existau şi taberele de muncă: Savvatievo, Filimonovo, Muksalma, Troiţkaia, Zaiciki13 (insulele Zaiaţkie). În 1928, efectivul de deţinuţi ajunsese la circa şaizeci de mii. Şi câţi dintre ei vor fi fost „mitralieri” – soldaţi cărora, după ani de front, războiul le intrase în sânge? Din 1926 va începe şi afluxul de recidivişti înrăiţi, de toate soiurile. Cum puteau fi ţinuţi în Mu şi împiedicaţi să se răscoale?
Numai prin groază! Numai cu Sekirka! Cu jarchinele! Cu ţânţarii! Cu hulubele! Cu execuţiile în plină zi! Moscova expediază transport după transport, fără să-i pese ce forţe sunt disponibile la faţa locului, dar şi fără a-i lega de mâini pe cekişti cu cine ştie ce reguli ipocrite: tot ce se face pentru menţinerea ordinii e bun făcut şi, într-adevăr, nici picior de procuror nu va călca pe pământul solovcean.
Iar în al doilea rând, un zăbranic străveziu cu gablonţuri: epoca egalităţii, Noile Solovki! Autoescortă! Autosupraveghere! Autocontrol! Comandanţi de companie, plutonieri, şefi de grupă – toţi din rândul deţinuţilor. Autoacti-vitate de amatori şi autodistracţie!
Iar sub teroare şi sub zăbranic – cine? Ce fel de oameni? Aristocraţi de viţă veche. Militari de carieră. Filosofi. Savanţi. Artişti. Actori. Liceeni.
Iată câteva nume de solovceni, păstrate de memoria celor ce au scăpat cu via-ţă: Şirinskaia-Şahmatova, Şeremetieva, Sahovskaia, Fitztum, I. S. Delvig, Bagratuni, Assoţiani-Eristov, Hocheron de la Fosse, Sicvcrs, G. M. Osorghin, Klodt, N. N. Bahrusin, Aksakov, Komarovski, P. M. Voeikov, Vadbolski, Vonlearlearski, V. Levasov, O. V. Volkov, V. Lozino-Lozinski, D. Gudovici, Taube, V. S. Muromţev, fostul lider al Cadeţilor Nekrasov, finanţistul prof. Univ. Ozerov, juristul prof. Univ. A. B. Borodin, psihologul prof. Univ A. P. Suhanov, filosoful prof. Univ. A. A. Meyer, prof. Univ. S. A. Askoldov, E. N. Danzas, teozoful Moebus, istoricii N. P. Anţiferov, M. D. Prisiolkov, G. O. Cordon, A. L Zaozerski, P. G. Vasenko, istoricii literari D. S. Lihaciov şi Zeitlin, lingvistul LE. Anicikov, orientalistul N. V. Pigulevskaia, ornitologul G. Poleakov, pictorii Braz, P. F. Smotriţki, actorii L D. Kalugin (Alexandrinka), B. Glubokovski, V. L Korolenko (nepotul celebrului scriitor), în anii ’30, spre sfârşitul lagărului Solovki, aici a fost închis şi părintele Pavel Florenski^.
Oameni care, prin educaţie şi prin tradiţie, erau prea mândri ca să se arate deprimaţi ori terorizaţi, ca să se vaiete ori să se plângă de vitregia soartei, fie şi faţă de prieteni. De bonton era să primeşti totul cu zâmbetul pe buze, chiar condamnarea la moarte. Să ai aerul că toată această temniţă polară asurzită de urletul mării ar fi fost un mic incident neplăcut la un picnic. Să glumeşti. Să-ţi baţi joc de temniceri.
De aici elefantul pe chitanţele de decont şi în mijlocul rondului. De aici ţapul pe post de cal. In compania a 7-a i-au strâns pe actori? Atunci comandant să fie Kunst15. Dacă există un Berri-Iagoda, el va fi şeful atelierului de stors bace.16 De aici bancurile pe seama nătăfleţilor de la cenzura revistei. De aici, cupletele ironice. Gheorghi Mihailovici Osorghin are propria lui butadă: „Commeut vous portez-vous (cum vă simţiţi) pe insula asta?” A lagher com a lagher…”17
Tocmai această zeflemea, independenţa ostentativă a spiritului aristocratic îi iritau cel mai mult pe temnicerii semiîndobitociţi de pe Solovki. În afară de feţele bisericeşti, nimeni n-avea voie să calce în ultima biserică activă a mânăstirii; Osorghin, profitând de faptul că lucra la infirmerie, se strecoară pe furiş la slujba de Paşti, îi duce episcopului Piotr Voronejski, care fusese expediat pe Anzer aşa bolnav de tifos exantematic cum era, mantia ji Sfintele Daruri. Denunţat, e băgat la carceră şi condamnat la moarte, în aceeaşi zi, debarcă pe Solovki tânăra lui soţie (nici el n-avea mai mult de patruzeci de ani). Osorghin îi roagă pe temniceri să nu-i întunece femeii bucuria acelei vizite. Făgăduieşte că n-o s-o lase să rămână mai mult de trei zile, iar după plecarea ei n-aveau decât să -l împuşte. Şi iată ce înseamnă ţinuta pe care anatema aruncată asupra aristocraţiei ne face s-o uităm – pe noi, cei