ce scâncim la fiece mărunt ghinion, la fiece înţepătură: să petreci trei zile şi trei nopţi cu soţia, dar să n-o laşi să simtă nimic. Nici o aluzie, în nici o frază! Să nu ţi se frângă, nici măcar pentru o clipă, glasul! Să nu ţi se împăienjenească ochii! O singură dată numai (soţia lui mai trăieşte şi-şi aminteşte scena), în cursul unei plimbări pe malul lacului Sviatoe, întorcându-se pe neaşteptate spre el, l-a văzut cum îşi cuprindea între palme chipul schimonosit de durere. – „Ce-i cu tine?” – „Nimic!” s-a înseninat el pe dată. Ea ar fi putut să mai rămână – el a convins-o să plece. Un semn al acelor vremi: a convins-o şi să ducă acasă îmbrăcămintea călduroasă, pre-tinzând că, oricum, pentru iarna următoare, avea să primească haine de la infirmerie; erau lucrurile lui cele mai de preţ: le-a lăsat familiei. Când vaporul s-a desprins de lângă debarcader, Osorghin a lăsat capul în jos. Peste zece minute se dezbrăca pentru execuţie.

  Dar cineva a trebuit, totuşi, să-i dăruiască aceste trei zile. Aceste trei zile ale lui Osorghin, ca şi alte cazuri, arată în ce măsură regimul de la Solovki nu era încă supt sub carapacea sistemului, în atmosfera lagărului par a se fi îngemănat în chip straniu cruzimea atroce şi o ignoranţă aproape blajină: unde vor duce toate astea? Care dintre caracteristicile lagărului solovcean vor deveni mlădiţe ale marelui Arhipelag şi care dintre ele aveau să se usuce după prima înmugurire? Căci, totuşi, pe Solovki nu exista, deocamdată, convingerea generală şi fermă că în cuptoarele acestui Auschwitz polar se aprinsese deja focul şi că gurile lor erau deschise pentru toţi cei ce apucaseră să fie debarcaţi aici. (Or, aşa a fost…!) Dezorienta, într-o oarecare măsură, şi faptul că termenele de condamnare erau foarte scurte: rareori zece ani, nu prea mulţi – cu cinci, încolo – toţi cu câte trei ani. Nu se ghicise încă jocul de-a şoarecele cu pisica la care se deda regimul: înşfacă -l şi dă-i drumul, înşfacă -l şi dă-i drumul! Şi această patriarhală ignoranţă – unde ne vor duce toate astea? – Nu se putea să nu-şi pună amprenta pe comportamentul gardienilor recrutaţi dintre deţinuţi, ba, într-o oarecare măsură, şi pe cel al temnicerilor.

  Oricât de răspicat sunau preceptele doctrinei de clasă – declarate, afişate pretutindeni, nicicând disimulate – potrivit cărora stârpirea era singurul destin pe care -l merita duşmanul, exterminarea concretă a unui om viu, cu două picioare, cu păr, ochi, gură, gât şi umeri, era un lucru inimaginabil. Se putea Admite că vor fi nimicite clasele, dar oamenii ce alcătuiau aceste clase ar fi trebuit – nu-i aşa? – Să rămână teferi. Rusul, crescut sub pulpana altor principii, pe cât de generoase, pe atât de difuze, nu putea distinge exact, de parcă ar fi purtat nişte ochelari prost aleşi, textele acestei doctrine atroce. Abia ieri luaseră sfârşit lunile şi anii de teroare făţişă, dar lui, totuşi, nu-i venea să creadă!

  Aici, pe cele dintâi insule ale Arhipelagului, se transmisese şi descumpănirea generală din acei ani pestriţi – mijlocul deceniului al treilea, când întreaga ţară nu apucase încă să se dumirească: oare totul era interzis? Ori, dimpotrivă, abia acum totul era permis? Rusia mai credea atât de mult în frazele sforăitoare! Numai câteva capete încruntate calculaseră deja şi ştiau când şi cum totul se va împlini cu asupra de măsură.

  Cupolele au fost muşcate de foc, dar fundaţiile sunt eterne… Un pământ făcut să rodească la capătul lumii – şi iată -l lăsat în paragină. Culorile schimbătoare ale mării neliniştite. Lacuri cristaline. Sălbăticiuni încrezătoare. Oameni neîndurători. Albatroşi migrează spre golful Biscaya, la iernat, ducând cu ei toate tainele primei insule a Arhipelagului. Dar ei nu le vor dezvălui nimănui pe plajele nepăsătoare, nu le vor dezvălui nimănui în Europa.

  O lume fantastică… Şi una dintre primele fantezii efemere: lagărul e condus, în parte, de gardişti albi. Aşadar, Kurilko nu era o figură chiar întâm-plătoare.

  Iată cum stau lucrurile, îu întreg Kremlinul există un singur cekist: ofiţerul de serviciu pe lagăr. Asigurarea santinelelor la poartă (turnuri de pază nu există), a posturilor de supraveghere pe celelalte insule, ca şi capturarea evadaţilor, revin escortei. Pentru escortă sunt recrutaţi, în afară de civili1^, asasini de drept comun, falsificatori de bani şi alţi infractori (însă nu şi hoţi). Dar cine se va ocupa de toată organizarea internă, de Secţia administrativă, cine va comanda companiile şi grupele? Că doar nu preoţii, nu sectanţii, nu nepmanii19, nu oamenii de ştiinţă şi nici studenţii (studenţii sunt destul de numeroşi aici, dar un chipiu studenţesc pe capul unui solovcean e o provocare, o impertinenţă, un stigmat şi o invitaţie la împuşcare). Cei mai potriviţi ar fi foştii militari. Or, ce militari vei găsi aici, dacă nu ofiţeri albi? Şi uite-aşa, fără nici un fel de convenţie subterană şi probabil fără vreun plan prestabilit, se înfiripă colaborarea dinte cekişti şi gardiştii albi.

  Unde le-a dispărut – şi unora, şi altora – principialitatea? E uluitor? E scandalos? – Numai pentru cel ce e deprins cu analiza socială de clasă şi nu poate judeca altfel. Or, pentru un asemenea analist, totul pe lume stârneşte mirarea, căci lumea şi oamenii nu vor încăpea nicicând în jgheaburile lui preconcepute.

  Cât despre temnicerii solovceni, ei vor angaja şi pe dracul gol, din moment ce li se refuză cererile de personal roşu. Directivă: deţinuţii să se autocontroleze (să se autoopreseze). Cui e mai bine să i se încredinţeze o asemenea misiune?

  Ei bine, eternilor ofiţeri – faimosului „os soldăţesc”. Cum să nu-şi asume ei măcar organizarea vieţii de lagăr (a opresiunii din lagăr)? Pot ei privi cu Mâinile în sân cum se vâră în treabă nişte nepricepuţi şi nişte indolenţi? Despre ce fac epoleţii din sufletul omului am mai vorbit în această carte. (Un bob zăbavă: nu e departe vremea când şi comandanţii roşii vor fi puşi la popreală; o să-i vedeţi dând năvală la autoescortă, întinzând mâinile după puşca aceea de sperietoare, numai să câştige încrederea autorităţilor!…