Am mai spus: dar dacă ne-ar striga Maliuta Skuratov…?) Şi apoi gardiştii albi îşi vor fi spus, în sinea lor, şi ceva de genul ăsta: eh, oricum ne-am dus pe copcă, totul s-a dus pe copcă, aşa că puţin ne pasă! Ori: „cu cât e mai rău, cu atât e mai bine” – o să vă ajutăm să trântiţi un lagăr atât de feroce, cum în Rusia noastră n-a existat de când lumea: să vi se ducă buhul de cât de barbari sunteţi. Ori: toţi ai noştri au acceptat să colaboreze: eu ce-oi fi, popă, să fac pe contabilul la magazie?

  Şi totuşi, cea mai mare fantezie solovceană nu în asta consta, ci în faptul că, după ce şi-au adjudecat Secţia Administrativă, gardiştii albi au declanşat o dispută cu cekiştii! Chipurile, lagărul o fi el al vostru pe dinafară, dar pe dinăuntru e al nostru, în consecinţă, cine şi unde va lucra stabileşte Secţia Administrativă. Noi nu ne vârâm nasul în afară, voi nu vi -l vârâţi înăuntru.

  Ba bine că nu! Tocmai pe dinăuntru trebuia împânzit lagărul cu ciripitori ai Secţiei de Anchetă şi Informaţii! Asta era prima şi cea mai temută putere în lagăr – ISC. (Existau chiar operi20 recrutaţi dintre deţinuţi – iată încununarea autosupravegherii!) Şi tocmai ISC a pornit războiul împotriva AC-ului albgardist. Toate celelalte secţii -cultural-educativă, sanitară – care aveau să însemne atât de mult în viitoarele lagăre, erau aici firave şi jalnice. Lâncezea şi Secţia economică – în frunte cu N. Frenkel, care ar fi trebuit să se ocupe de „comerţul” cu lumea exterioară şi de o inexistentă „industrie”; căile redresării ei nu se întrezăreau încă. Două forţe se confruntau – ISC şi AC. Totul începea de la tranzitul din Kem: un novice, ca poetul Al. Laroslavski, bunăoară, se apropia de şeful de grupă şi-i şoptea ceva la ureche. Şeful de grupă, rostind cuvintele sacadat, milităreşte, răcnea: „Ai fost secret, vei fi patent!”.

  Secţia de Anchetă şi Informaţii patrona Sekirka, denunţurile, carcerele, dosarele personale ale deţinuţilor; de ea depindeau eliberările înainte de termen şi execuţiile, ea se ocupa de cenzurarea scrisorilor şi controlul pachetelor, în competenţa Secţiei Administrative intrau repartizările la lucru, deplasările pe insulă şi etapările.

  Secţia Administrativă îi demasca pe ciripitori, trecându-i pe listele celor ce aveau să fie expediaţi cu proxima etapă. Ciripitorii erau vânaţi; ei fugeau şi se ascundeau în sediul ISC, dar erau găsiţi şi acolo, oamenii administraţiei spărgeau uşile ISC, îi umflau şi-i târau la convoaiele pregătite pentru etapare.*

   (Erau expediaţi pe insula Kond şi la tăieri de pădure. Fantasticul continua şi aici: demascaţi şi pierduţi, ei scoteau pe Kond gazeta de perete „Ciripitorul”, unde, cu trist umor, continuau să se demaşte reciproc, reproşându-şi, de data asta, „excesul de zel” etc.)

  La rândul ei, ISC se răzbuna pe cei mai zeloşi colaboratori ai AC, întoc-mindu-le dosare, prelungindu-le termenele, expediindu-i pe Sekirka. Dar răfuiala era îngreuiată de faptul că, în interpretarea acelor ani, un seksot21 deconspirat (art. 121 CP: „dezvăluirea, de către funcţionarul public, a unor informaţii nedestinate publicităţii” – indiferent de intenţionalitate şi de cât era împricinatul de „funcţionar”) era considerat infractor şi ISC n-avea cum să -l apere şi să -l scoată basma curată pe denunţătorul demascat. Ai fost prins -descurcă-te singur. Expedierea pe Kond era o acţiune cvasilegală.

  Punctul culminant al „războiului” dintre ISC şi AC l-a constituit un caz din 1927, când albgardiştii au năvălit în sediul ISC, au spart seiful, de unde au extras, făcându-le publice, listele complete ale ciripitorilor – seksoţi pierduţi din acest moment pentru totdeauna! Ulterior, AC a început să se ane-mieze pe măsură ce treceau anii: numărul ofiţerilor scădea, în locul lor fiind plasaţi tot mai mulţi delincvenţi de drept comun (bunăoară, „ciubarovţî” -numiţi astfel după răsunătorul proces al violatorilor din Leningrad.22). Si, treptat, a fost anihilată.*

  De fapt, din 1930 a început o nouă eră a lagărelor; în care Solovki nu mai era Solovki, ci un „lagăr de reeducare prin muncă” oarecare. Pe cer se înălţa steaua neagră a ideologului acelei ere, Naftali Frenkel, şi formula lui devenise legea supremă a Arhipelagului: „De la deţinut trebuie luat tot ce se poate lua în primele trei luni; după trei luni, nu mai avem nevoie de el!”

  *

  Unde sunt acei Savvati, Zosima şi Gherman? Cui i-a dat prin cap o neghiobie ca asta – să trăieşti lângă Cercul Polar, unde nu se pot creşte animale domestice, unde nu se poate pescui, unde nu se pot cultiva cereale şi legume?

  O, meşteri ai părăginirii unui pământ înfloritor! Să aduci atât de repede -într-un an, doi – o gospodărie monastică model la deplină şi ireversibilă ruină! Cum s-a obţinut un asemenea rezultat? Jefuind şi cărând în afară? Ori prăduind totul pe loc? Având la dispoziţie mii de braţe de muncă nefolosite, să nu smulgi pământului nici un rod!

  Rezervate pentru nedeţinuţi: laptele, smântâna, carnea proaspătă şi minunata varză a părintelui Metodi. Pentru deţinuţi: batog putred, sărat ori uscat; zeamă lungă, cu arpacaş ori crupe de grâu, fără o urmă de cartof, niciodată ciorbă sau borş. De unde scorbutul – până şi „companiile pentru munci de birou” sunt năpădite de bube, ca să nu mai vorbim de cele de la comune… Din taberele de muncă îndepărtate se întorceau „etape patrupede” (într-ade-văr: de la debarcader, deţinuţii se târau spre lagăr în patru labe).

 

  *Până în 1972, pe cerdacul schitului Savvatievski zăcea un manuscris – jurnalul unui zek din anii ’20 (pesemne un polit, pentru că se descria acolo alimentaţia politicilor). Pe una din primele pagini era menţionat atentatul săvârşit de un tânăr albgardist asupra unui general cekist Mai departe n-a citit nimeni: manuscrisul a fost confiscat de KGB.

  Din banii primiţi prin mandat de acasă, ai voie să cheltuieşti lunar 9 ruble – există o prăvălioară în capela lui Gherman. Pachete – unul pe lună, şi acela e deschis de ISC şi, dacă nu-i ungi, te anunţă că la o bună parte din cele ce ţi s-au