trimis n-ai dreptul, bunăoară la crupe, în capela Nikolskaia şi în biserica Uspenski priciurile cresc până la patru etaje. Nici compania a 13-a, în aripa de lângă biserica Preobrajenski, nu trăieşte mai în voie. Imaginaţi-vă, chiar lângă poarta bisericii, o gloată compactă: trei mii cinci sute de oameni întorşi de la muncă se înghesuie „spre casă”. Pentru a ajunge la cazanul cu apă clocotită se stă la coadă un ceas. Sâmbăta, apelurile de seară se prelungesc până noaptea târziu (întocmai ca slujbele bisericeşti de odinioară…) Cu igiena corporală e, bineînţeles, stricteţe mare: vor, nu vor, toţi sunt tunşi la zero şi li se taie bărbile (inclusiv preoţilor). Se taie şi din poalele veşmintelor lungi (îndeosebi ale raselor călugăreşti), căci ele sunt principalele surse de contaminare (dar cekiştii poartă mantale lungi până la călcâie). E drept, iarna, bolnavii şi bătrânii, care zac pe priciuri numai în cămăşi şi izmene ori în saci, n-au cum să ajungă din barăci la baie, aşa că păduchii îi mănâncă. (Morţii sunt ascunşi o vreme sub priciuri, pentru a se obţine, pe seama lor, o porţie în plus, deşi asta e departe de a fi avantajos pentru cei vii: de pe cadavrul care se răceşte, păduchii migrează pe trupurile calde ale supravieţuitorilor.) în Kremlin există o Secţie sanitară mizerabilă şi un spital la fel de mizerabil, dar în adâncul insulei – nici un fel de asistenţă sanitară.

  Excepţie face schitul Golgofsko-Raspiatski de pe Anzer, o tabără de muncă disciplinară, unde tratamentul se face prin… Suprimare. Acolo, în capela Golgofskaia, zac, murind curând de inaniţie ori din pricina tratamentului dur, clerici ajunşi numai piele şi os, sifilitici, bătrâni invalizi şi tineri delincvenţi de drept comun. La rugămintea muribunzilor şi pentru a-şi uşura existenţa, doctorul de la Golgofskaia le face deţinuţilor fără speranţă de însănătoşire injecţii cu stricnina; iarna, leşuri hirsute, numai în rufăria de corp, zac în biserică îndelung. Apoi sunt duse în pridvor şi sprijinite de perete – aşa ocupă loc mai puţin – iar când sunt scoase de-a binelea afară, sunt împinse de-a dura de pe colina Golgofskaia.

  Denumirea colinei şi a schitului e neobişnuită, ea nu se întâlneşte nicăieri altundeva. Potrivit tradiţiei (manuscris din secolul al XVIII-lea, Biblioteca Publică de Stat, fondul Solovki), la 18 iunie 1712, ieromonahului Iov i s-ar fi arătat, la poalele acestei coline, într-o noapte de veghe şi rugăciune, Maica Domnului „în cerească slavă” şi i-ar fi spus: „Această colină se va numi de acum înainte Golgofskaia, şi pe ea se vor înălţa o biserică şi schitul Raspiatski. Şi ninsă va fi ea de suferinţi fără număr.” Au botezat-o şi au construit aşa cum li s-a spus, dar vreme de peste două sute de ani prevestirea a părut fără sens, nimeni nu vedea cum avea să se împlinească. După lagărul Solovki, nu se mai poate spune aşa ceva.

  Cei ce au ajuns acolo prin 1975 spun că biserica e dărâmată (în anii ’60 încă mai era în picioare), dar o parte din ziduri s-a păstrat şi pe unele dintre ele se mai disting urme de picturi murale.

  , La un moment dat (în 1928), la Kem a izbucnit o epidemie de tifos. Au murit 60% din cei aflaţi acolo, dar tifosul s-a extins şi pe Insula mare, unde în sala „de teatru” ueâncălzită zăceau sute de tifici deodată. Şi cu sutele au ajuns în cimitir. (Ca să nu se încurce evidenţele, dispecerii îi scriau fiecăruia numele de familie pe braţ, şi cei în curs de însănătoşire îşi schimbau termenele de condamnare cu muribunzii încarceraţi pe termene scurte, modificându-şi inscripţia de pe braţ.) Iar în 1929, când au început să fie expediaţi cu miile pe Solovki „basmaci”, adică asiatici care nu acceptaseră puterea sovietică, aceştia au adus cu ei o molimă care făcea ca trupul omului să se acopere cu plăgi negre şi moartea celor contaminaţi era sigură. Nu putea fi vorba de ciumă ori de vărsat negru, cum credeau solovcenii, pentru că aceste două maladii fuseseră eradicate în Republica Sovietelor, aşa că bolii i s-a spus „tifos asiatic”. Nimeni nu ştia cum s-o trateze, aşa că era combătută în felul următor: când în celulă se declara vreun caz, aceasta era încuiată şi nimeni nu mai era lăsat să iasă de acolo; celor sechestraţi li se strecura doar ceva mâncare prin uşă – până se curăţau cu toţii.

  Cât de interesaţi am fi, din punct de vedere ştiinţific, să stabilim faptul că Arhipelagul nu se recunoştea încă în Solovki, că progenitura nu-şi ghicea încă năravul din fire! Iar apoi să urmărim cum, treptat, acest nărav iese la iveală. Dar – vai! – Nu aşa stăteau lucrurile! Cu toate că nu avusese de la cine învăţa şi al cui exemplu să -l urmeze, cu toate că nu avea nici un fel de ereditate, Arhipelagul şi-a descoperit şi şi-a manifestat foarte curând viitoarea personalitate. Avea să datoreze lagărului Solovki atât de mult din viitoarea lui experienţă! Exista deja formula „a scoate de la muncile comune”. Toţi deţinuţii dormeau pe priciuri, iar câte unii pe scânduri goale montate pe capre; companii întregi în biserici, iar alţii – câte 20 în celulă, iar uneori doar câte patru, cinci. Unii îşi cunoşteau şi drepturile: să examineze ultimul transport de femei şi să-şi aleagă una (pentru mii de bărbaţi, erau la început o sută cincizeci – două sute, apoi mai multe.) Deja începuse lupta pentru locuri călduţe, obţinute prin servilism şi trădare. Kontrikii2* fuseseră deja scoşi de la muncile de birou, pentru ca apoi să fie aduşi îndărăt, pentru că deţinuţii de drept comun mai mult încurcau lucrurile. Văzduhul lagărului era înţesat de permanente zvonuri lugubre. Se întronase deja o regulă supremă de conduită: să n-ai încredere în nimeni! (Ceea ce congela şi înlătura mentalitatea „sufletului bun” din Secolul de Argint.)

  Şi civilii începuseră să se dedulcească la viaţa de lagăr, ciupind tot ce se putea. Familiile lor obţinuseră dreptul la bucătărese neplătite din lagăr, angajaţii civili puteau cere oricând să li se trimită un om la spart lemne, o spălătoreasă,