un croitor, un frizer. Eichmans aranjase să i se construiască, aici, lângă Cercul Polar, o vilă. Pe cai mari pornise şi Potiomkin, fost vagmistru de dragoni, apoi comunist, cekist şi ajuns în cele din urmă şef al tranzitului din Kem. Deschisese acolo un restaurant, unde orchestra era alcătuită din studenţi de la conservator, iar chelneriţele purtau rochii de mătase. Tovarăşii musafiri de la Direcţia Generală a Lagărelor, veniţi dintr-o Moscovă unde totul se dădea pe cartelă, puteau chefui regeşte aici la începutul anilor ’30: la masă servea prinţesa Şahovskaia, iar nota de plată era simbolică – vreo treizeci de copeici, acolo, restul – în contul lagărului. Numai că Kremlinul de pe Insula mare nu înseamnă lagărul în întregul lui. Adevăratul Solovki nu e nici măcar la schituri (unde, după plecarea socialiştilor24, au fost amenajate tabere de muncă), ci la exploatările forestiere şi în taberele îndepărtate. Dar tocmai despre aceste locuri din fundul lumii e, astăzi, cel mai greu de aflat ceva, pentru că tocmai cei expediaţi acolo s-au prăpădit cu toţii. Se ştie că, încă de pe atunci: toamna, deţinuţii nu erau lăsaţi să-şi usuce hainele; iarna, când veneau marile zăpezi, nu li se dădeau îmbrăcăminte şi încălţăminte călduroase; ziua de muncă depindea de normă, adică lua sfârşit atunci când se îndeplinea norma, iar dacă nu se îndeplinea, în noaptea aceea echipa nici nu mai ajungea sub un acoperiş. Şi încă de pe atunci se „inaugurau” noi tabere, expediindu-se sute de deţinuţi în locuri complet neamenajate, unde nu călcase picior de om.

  Dar se pare că pe Solovki, în primii ani, expedierea la munci istovitoare şi normele supradimensionate erau mai mult efectul unor accese de furie intermitente, nu deveniseră încă un sistem de constrângere, economia ţării nu conta încă pe ele, nu erau luate în calcul la aprobarea cincinalelor, în primii ani, SLON nu avea, după cât se pare, un plan economic ferm, cu indicatori stabiliţi din exterior, şi nici nu se calculase câte zile muncă-om erau necesare pentru gospodăria propriu-zisă a lagărului. De aceea se şi puteau schimba cu atâta uşurinţă, de azi pe mâine, muncile cu rost economic în pedepse: să cari apă dintr-o copcă în alta ori să muţi bârne dintr-un loc în altul şi îndărăt. Era multă cruzime în asta, da, însă şi ceva patriarhal. Când anihilarea prin muncă va deveni un sistem deliberat, faimoasele pedepse locale – a -l scoate pe deţinut ud în ger ori a -l lega de o buturugă lăsându -l pradă ţânţarilor – aveau să fie deja un lux, o irosire zadarnică a energiei torţionare.

  Există o cifră oficială: până în 1929, în RSFSR au fost „cuprinşi” în muncă numai între 34 şi 41 la sută din totalul deţinuţilor* (nici nu se putea altfel, cu asemenea şomaj în ţară). E drept, sunt avute în vedere doar muncile „externe”, nu şi activităţile gospodăreşti din lagărul propriu-zis. Dar nici acestea nu ajung pentru a acoperi restul de 60-65 de procente. Amintitul raport n-avea cum să nu se facă simţit şi pe Solovki. E sigur că, în anii ’20, aici au existat mulţi deţinuţi fără vreo muncă permanentă (în parte şi pentru că nu aveau cu ce se îmbrăca) ori cu funcţii întru totul simbolice.

  Acel prim aii al primului cincinal, care a zguduit întreaga ţară, a zguduit şi lagărul Solovki. Noul (din 1930) şef al USLON-ului, Nogtiov, (acelaşi Nogtiov, comandantul schitului Savvatievski, care-i împuşcase pe socialişti) raporta „civililor” din oraşul Kem, „în rumoarea sălii uimite”, cifre ca acestea: „Fără a lua în considerare propriile exploatări forestiere ale USLON, al căror număr creşte într-un ritm cu totul excepţional” numai pentru a onora comenzile „externe” ale Jelles şi Karelles, USLON a livrat în 1926 o producţie de 63 mii ruble, în 1929 – de 2 milioane 355 mii ruble (de 37 de ori mai mult!), iar în 1930 – una de trei ori mai mare. Se efectuaseră, de asemenea, în ţinutul Karelo-Murmansk, lucrări de construcţii rutiere a căror Valoare a reprezentat în 1926 – 105 mii ruble, iar în 1930 – 6 milioane, adică de 57 ori mai mult.*

  Dosnicul lagăr Solovki de odinioară, unde nu se ştia cum trebuie exterminaţi deţinuţii, îşi trăia, aşadar, sfârşitul. Magicianul muncă sărise în ajutor!

  Prin acelaşi tranzit din Kem, prin care fusese burduşit la înfiinţare, lagărul Solovki, ajuns acum la maturitate, a început, la sfârşitul anilor ’20 să se extindă în sens invers, pe continent. Şi cea mai grea încercare care-i putea aştepta acum^pe deţinuţi era tocmai expedierea în aceste tabere de muncă continentale, înainte vreme, pe continent aparţineau de Solovki doar Soroka şi târguşorul Sumski – posesiuni de coastă ale mânăstirii. Acum, buhăitul elefant2^ uitase de fruntariile mânăstireşti.

  De la Kem spre apus, peste mlaştini, deţinuţii începuseră construcţia drumului de pământ Kem-Uhta, proiect considerat cândva aproape irealizabil. * Vara deţinuţii se înecau, iarna degerau. Faţă de acest şantier, solovcenii manifestau o spaimă ce friza panica şi deasupra curţii Kremlinului stăruia îndelung ecoul ameninţării răstite: „Ce, ţi s-a făcut de Uhta?”

  Un al doilea traiect asemănător a fost cel spre Parandovo (de la Medvejegorsk). Aici, cekistul Gaşidze ordona să se implanteze în stâncă explozibil, urca pe stâncă aceea un număr de kaeri şi apoi se delecta urmărind prin binoclu cum sărea totul în aer.

  Se povesteşte că în decembrie 1928, la Krasnaia Gora (în Karelia), ca pedeapsă (nu făcuseră norma) deţinuţii au fost lăsaţi să petreacă noaptea în pădure şi 150 de oameni au murit degeraţi. Era un procedeu obişnuit pe Solovki, aşa că nu există vreun temei de îndoială.

  Mai greu de crezut e o altă relatare, potrivit căreia pe traiectul Kem-Uhta, lângă cătunul Kut, în februarie 1929, o companie de circa 100 de deţinuţi pentru neîndeplinirea normei, a fost împinsă într-un foc aprins în pădure şi toţi zekii au ars de vii!

  Despre acest lucru mi-a vorbit un singur om, aflat atunci prin apropiere: prof. Univ. Dmitri Pavlovici Kallistov, veteran de pe Solovki, mort de curând. Da, n-am adunat mărturii încrucişate despre acest episod (şi, pesemne,