nimeni n-o să mai adune vreodată – despre multe lucruri nu se va putea consemna nici măcar o singură mărturie). Dar cei care-i lasă pe oameni să degere şi-i aruncă în aer – de ce n-ar putea să-i şi ardă de vii? Numai pentru că, tehnic, e mai dificil?

  Cei ce preferă să dea crezare nu unor oameni în carne şi oase, ci literei tipărite, n-au decât să citească relatarea despre construcţia unui drum de către acelaşi USLON, cu aceeaşi zeki, în acelaşi an, dar de data asta în peninsula Kola: „Cu mari dificultăţi a fost construit drumul de pământ din valea râului Belaia, pe malul lacului Budiarv, până la colina Kukisvumcior (Apatitâ26) pe o distanţă de 27 kilometri, acoperindu-se mlaştinile – acoperindu-se cu ce credeţi? Aproape că-ţi vine cuvântul pe limbă, nu-i aşa, dar, de, nu pe hârtie… – Cu trunchiuri de arbori şi rambleuri de nisip, netezindu-se relieful capricios al dealurilor pietroase, ale căror pante se surpau.” Ulterior, USLON a construit acolo şi o cale ferată – „11 kilometri într-o singură lună de iarnă… – (de ce într-o lună? Şi de ce nu se puteau amâna lucrările până-n vară?) – Obiectivul părea irealizabil. 300 000 de metri cubi de pământ (dincolo de Cercul Polar! Iarna! Acela mai e pământ? E ceva mai rău decât orice granit) au trebuit dislocaţi exclusiv prin mijloace manuale – cu târnă-copul, ranga şi lopata. (Măcar mănuşi le-or fi dat?) Numeroasele poduri întârziau înaintarea lucrărilor. S-a muncit câte trei schimburi pe zi, spărgându-se noaptea polară cu lumina petromaxurilor, defrişându-se brădetul, smulgându-se din rădăcină buturugile, în bătaia viscolului, care îngrămădea în drum nămeţi mai mari decât un stat de om.” *

  Recitiţi. Acum închideţi ochii. Şi acum imaginaţi-vă: dumneavoastră, un orăşean neajutorat, fervent admirator al lui Cehov – în acest infern de gheaţă! Dumneavoastră, un turkmen cu tichie brodată, în această noapte biciuită de viscol! Dezrădăcinând buturugi!

  Aceste lucruri se întâmplau în minunaţii şi luminoşii ani ’20, înainte de orice „cult al personalităţii”, când rasele albă, galbenă, neagră şi brună ale planetei priveau spre ţara noastră ca spre făclia libertăţii.*

  Aceste lucruri se întâmplau în anii când pe scenă se cântau nostime cuplete despre Solovki.

  Aşa, pe nesimţite – prin sarcini de producţie – s-a destrămat ideea iniţială de a crea pe insule un lagăr izolat cu destinaţie specială. Arhipelagul, născut şi maturizat pe Solovki, îşi începea progresiunea malefică pe harta ţării.

  O problemă se punea: să i se aştearnă dinainte teritoriul acestei ţări, fără a-i permite, totodată, să o cucerească, să o contamineze, să şi-o aproprieze, să o asimileze. Fiecare insuliţă, fiecare ieşind al Arhipelagului trebuiau înconjurate de ostilitatea sparge-valului sovietic. Aceste două lumi puteau să se interstratifice, dar nu şi să se contamineze.

  Căci raportul lui Nogtiov „în rumoarea sălii uimite” a fost prezentat, nu-i aşa, în vederea unei rezoluţii, rezoluţia oamenilor muncii din Kem (apoi – la gazetă! Apoi – afişe până în ultimul cătun!):…„Ascuţirea luptei de clasă în interiorul URSS… Şi primejdia de război, mai iminentă ca niciodată*… Reclamă din partea organelor OGPU şi USLON o şi mai mare coeziune cu oamenii muncii, o şi mai mare vigilenţă. Prin organizarea opiniei publice… Trebuie combătute… Orice cârdăşie între cetăţenii liberi şi deţinuţi, oferirea de adăpost evadaţilor, cumpărarea de la deţinuţi de lucruri furate şi aparţinând Statului, răspândirea de către adversarii de clasă a feluritelor zvonuri duşmănoase pe seama USLON.” „Zvonuri duşmănoase” despre ce? Despre faptul că oamenii zac în lagăr fără nici o vină. Şi despre felul cum li se împuţinează zilele acolo.

  Şi alt punct al rezoluţiei:„…Fiecare cetăţean e dator să aducă fără întârziere la cunoştinţa…” *

  Ticăloşii de civili! Se împrietenesc cu zekii, îi adăpostesc pe evadaţi! Iată un pericol îngrozitor. Dacă nu se pune capăt la toate astea, nu va exista nici un fel de Arhipelag. Şi ţara se va duce pe copcă. Şi revoluţia se va duce pe copcă.

  Şi drept răspuns, împotriva „zvonurilor duşmănoase” se lansează zvonuri cinstite, progresiste: că în lagăre sunt trimişi doar ucigaşi şi violatori, că fiecare evadat e un bandit primejdios! Zăvorâţi-vă în case, staţi cu frica-n sân, apăraţi-vă copiii! Vâuaţi-i, denunţaţi-i. Veniţi în ajutorul organelor OGPU. Iar dacă cineva nu le acordă sprijin, „aduceţi la cunoştinţă”!

  Acum, o dată cu expansiunea Arhipelagului, evadările s-au înmulţit: taberele de muncă la exploatările forestiere şi la construcţia de drumuri sunt ele aducătoare de moarte, dar nu e mai puţin adevărat că evadatul are sub tălpi un întreg continent, o speranţă, totuşi. De fapt, gândul la evadare îi excita pe deţinuţi şi pe vremea când SLON era încă doar o insulă izolată. Credulii aşteptau să le treacă cei trei ani de condamnare, dar minţile mai clarvăzătoare pricepuseră deja că nici peste trei şi nici peste douăzeci şi trei de ani n-au să mai vadă libertatea. Aşadar, şansa de a fi din nou liber sta numai în evadare.

  Dar cum să evadezi de pe Solovki? Vreme de jumătate de an, marea e sub gheaţă – dar nu o gheaţă compactă, din loc în loc sunt desfundături, şi te doboară viscolul, şi te muşcă gerul, şi de jur împrejur – numai ceaţă şi negură. Iar primăvara şi cea mai mare parte din vară nopţile sunt albe, de pe vedetele ce patrulează în permanenţă se vede până hăt departe. Numai o dată cu prelungirea nopţilor, vara târziu şi toamna, începe sezonul favorabil. Şi nu pentru o evadare din Kremlin, fireşte, ci din taberele de muncă, unde cei ce au avut libertate de mişcare şi timp şi-au încropit, undeva în pădure, lângă ţărm, o lotcă sau o plută şi o şterg noaptea (uneori pur şi simplu călare pe un buştean), la voia hazardului, sperând cel mai mult că vor da peste un vapor străin. Agitaţia gardienilor, ieşirea precipitată a vedetelor în larg erau pentru zeki semn sigur că avusese loc o evadare şi o veselă înfrigurare îi cuprindea pe solovceiii, de parcă ei înşişi ar fi fost cei evadaţi, întrebări şoptite: încă nu i-au prins? Încă nu i-au