O celebră evadare în Anglia a avut loc de pe Kem. Temerarul (numele lui ne este necunoscut, ca să vedeţi ce orizont documentar avem!) ştia englezeşte, dar ascunsese cu grijă acest lucru. A izbutit să se strecoare la încărcarea unui transport de lemn de pe Kem şi a căzut la înţelegere cu englezii. Escorta a descoperit lipsa la apel, vaporul a fost reţinut pentru aproape o săptămână şi percheziţionat de mai multe ori, dar evadatul – ia -l de unde nu-i. (Se pare că la fiecare percheziţie ce venea de pe ţărm, marinarii îl coborau peste bordul opus, cu lanţul ancorei, sub apă, unde el aştepta, cu un Tub de respirat între dinţi, până trecea primejdia.) Cum pentru reţinerea vaporului se plăteau despăgubiri uriaşe, autorităţile au decis, în disperare de cauză, că deţinutul se înecase şi au dat drumul navei.

  Şi tot pe mare a reuşit să evadeze grupul lui Bessonov, alcătuit din 5 persoane (Bessonov, Malzagov, Malbrodski, Sazonov şi Pribludin).

  Si au început să apară în Anglia cărţi, pare-se chiar în mai multe ediţii (I. D. Bessonov, „Cele 26 de închisori ale mele şi cum am evadat de pe Solovki”).*

  Cartea lui Bessonov a stupefiat Europa. Şi, fireşte, autorul evadat a fost învinuit de exagerări; în plus, prietenii Noii Societăţi nu trebuiau să dea crezare acestei însăilări calomnioase, pentru că ea venea în contradicţie cu binecunoscuta deja descriere a paradisului de pe Solovki în gazeta nemţească „Rote-Fahne” 28 (nădăjduim că, ulterior, corespondentul ziarului a făcut el însuşi un sejur pe Arhipelag), precum şi cu albumele despre Solovki difuzate de reprezentanţele sovietice în Europa: hârtie excelentă, fotografii veridice ale unor celule confortabile. (Nadejda Surovţeva, o comunistă de-a noastră din Austria, a primit de la reprezentanţa din Viena un asemenea album, dezminţind apoi cu indignare calomniile care circulau în Europa. La ora aceea, sora viitorului ei soţ ispăşea o condamnare pe Solovki, iar peste doi ani Surovţeva însăşi avea să-şi facă plimbarea „în cârd”, la izolatorul din laroslavl.)

  Calomnie-calomnie, dar, oricum, o breşă supărătoare. Şi o comisie a VŢIC sub preşedinţia tov. Solz29, „conştiinţa partidului”, a fost trimisă urgent să vadă ce se întâmplă în acest nenorocit de lagăr (căci, pasămite, ei nu ştiau nimic…!) Dar comisia a inspectat numai calea ferată Murmansk-Leningrad, şi nici acolo n-a făcut vreo ispravă, în ce priveşte insulele, s-a socotit oportun ca acolo să fie trimis – pardon, să fie rugat să facă o vizită – marele scriitor proletar Maxim Gorki, tocmai reîntors în patria sa proletară. Mărturia lui avea să constituie, cu siguranţă, cea mai eficace dezminţire a acelor mârşave mistificări fabricate în străinătate.

  Devansând evenimentul, zvonul a ajuns la Solovki; inimile deţinuţilor au prins să bată mai tare, gardienii să se agite. Trebuie să-i cunoşti pe deţinuţi, ca să-ţi poţi imagina febra acelei aşteptări, în cuibul fărădelegii, al samavolniciei şi tăcerii răzbate şoimul! Vestitorul furtunii! 30, primul dintre scriitorii ruşi: ei, ăsta o să le-o plesnească! Ăsta o să le arate el lor! Tătucul, da, el o să ne apere. Gorki era aşteptat aproape ca o amnistie generală.

  Şi autorităţile lagărului aveau emoţii. Cum au putut, au mai dosit gunoiul după uşă, au mai cârpit pe ici, pe colo, de ochii lumii. Au fost expediate etape după etape în taberele de muncă îndepărtate, pentru ca în Kremlin să rămână lume cât mai puţină; la infirmerie, mulţi bolnavi au fost externaţi şi s-a făcut curăţenie. A fost trântit şi un „bulevard” din brazi fără rădăcină (în câteva zile nu aveau să se usuce!) până la colonia de copii deschisă cu trei luni în urmă, inândria USLON-ului, unde toţi puştii erau îmbrăcaţi, unde nu existau copii Socialmente străini şi unde Gorki va dori, desigur, să vadă cum sunt educaţi minorii şi cum sunt ei salvaţi pentru viitoarea viaţă în socialism.

  Le-a scăpat, însă, tranzitul din Kem: pe Insula Popilor un lot de deţinuţi îmbrăcaţi numai în cămăşi şi izmene ori în saci tocmai încărcau vaporul „Gleb Boki”, când şi-a făcut apariţia suita lui Gorki, care urma să se îmbarce pe acelaşi vapor. Inventatori şi minţi acerbe! Iată o problemă demnă de voi: o insulă golaşă, nici un tufiş, nici un ascunziş, iar la trei sute de paşi se arată suita lui Gorki: ce soluţie propuneţi? Unde să piteşti scârnăvia asta, cum să-i ascunzi pe aceşti nenorociţi vârâţi în saci? Toată expediţia Umanistului o să-şi piardă orice sens, dacă el o să-i vadă pe ăştia. Bineînţeles, el o să se străduiască să nu-i vadă, dar ajutaţi-l, totuşi, puţin! Să-i îneci în mare? – Or să se zvârcolească în apă. Să-i îngropi în pământ? – Nu mai e timp… Nu, doar un destoinic fiu al Arhipelagului poate găsi soluţia. Un dispecer răcneşte comanda: „Lasă lucrul! Adunarea! Mişcă! Şi mai strâns! Toată lumea se aşează pe pământ! Rămâneţi aşa!” – şi se aruncă peste ei o foaie de cort. „Primul care mişcă e un om mort!”. Şi fostul docher urcă pe scară, admiră de pe punte peisajul – mai era un ceas până la plecare – şi nu vede nimic…

  Era 20 iunie 1929. Celebrul scriitor coboară pe debarcader în Golful Belşugului. Alături de el, noră-sa, drapată din cap până-n picioare în piele (chipiu negru de piele, scurtă de piele, pantaloni de piele vârâţi în cizme înalte de piele, bine mulate pe picior): un simbol viu – OGPU umăr la umăr cu literatura rusă.

  Înconjurat de ofiţeri din corpul de comandă al GPU, Gorki parcurge cu paşi repezi şi mari câteva coridoare. Uşile tuturor încăperilor sunt larg deschise, el nu intră în niciuna. La infirmerie i se înşiră dinainte, pe două rânduri, medicii şi surorile în halate imaculate; nici nu se uită la ei, trece mai departe. ^Apoi, cekiştii din USLON îl duc, neînfricaţi, pe Sekirka. Şi ce credeţi? În carcere – nici un fel de aglomeraţie şi mai