cu seamă, nici un fel de prăjini. Pe laviţe şed grupuri de şuţi (erau deja mulţi pe Solovki) şi toţi… Citesc ziare! Niciunul nu cutează să se ridice în picioare şi să formuleze vreo plângere, dar ceva tot au născocit: ţin ziarele cu fundul în sus. Gorki se apropie de unul şi, fără o vorbă, îi întoarce ziarul în poziţia normală. S-a prins! A înţeles! Aşadar, n-o să lase lucrurile aşa! O să ne ia apărarea! *

  Urmează colonia de copii. Ce bine sunt instalaţi puştii! – Fiecare cu pătuţul lui, pe salteluţa lui, par uşor intimidaţi, dar mulţumiţi. Şi deodată, un băieţandru de 14 ani vorbeşte: „Ascultă, Gorki! Tot ce vezi nu-i adevărat. Vrei să afli adevărul?” Da, încuviinţează scriitorul din cap. Da, vrea să afle

 

  *însoţitoarea lui Gorki, damesa în ţinută GPU, cocheta şi ea cu condeiul şi iată ce avea să scrie: „Vizită pe Solovki, pentru a cunoaşte viaţa lagărului. Scurt popas la muzeu. Toţi urcăm pe colina Sekira. Extraordinară vedere spre lac. Apa – de un albastru închis şi rece, de jur împrejur – pădurea, o pădure ce pare vrăjită: când urcă soarele şi lumina se schimbă, vârfurile brazilor scânteiază, iar lacul cristalin pare cuprins de flăcări. Pace şi ameţitoare frumuseţe. La întoarcere, trecem pe la exploatarea de turbă. Seara – concert. Ne ospătăm cu scrumbii de Solovki, nu prea mari, dar cu o carne nemaipomenit de moale şi de gustoasă – ţi se topeşte în gură.” M. Gorki i sân (M. Gorki şi fiul), Editura „Nauka” („Ştiinţă”), 1971, p. 276).

  Adevărul. (Ah, băiete, ce-ţi veni să umbreşti prosperitatea abia aşezată a patriarhului literar? Palat la Moscova, o proprietate în Podmoskovie…) Tuturor li se ordonă să iasă – şi copiilor, şi chiar însoţitorilor de la GPU, şi, vreme de un ceas şi jumătate, băiatul îi povesteşte totul, de-a fir-a-păr, acelui lungan bătrân. Gorki iese din baracă având ochii înlăcrimaţi. I se pune la dispoziţie o caleaşca pentru a merge să ia masa la vila şefului de lagăr. Copiii năvălesc îndărăt în baracă. „De ţânţărei i-ai spus? –” I-am spus! „-” De prăjinid i-ai spus? „–” I-am spus! „–” De vridle i-ai spus? „–” I-am spus! „– Dar cum îi împing pe scară în jos? Dar de saci? Dar cum îi ţin nopţile în ger…?” Tot-tot-tot îi spusese băiatul iubitor de adevăr!

  Dar nici măcar numele nu i -l vom afla.

  La 22 iunie, deja după convorbirea cu băiatul acela, Gorki lasă următoarele rânduri în „Cartea de impresii”, special broşată pentru această ocazie: „Nu sunt în stare să exprim în câteva cuvinte ceea ce simt Nu vreau – şi ar fi chiar ruşinos (!) – să emit elogii stereotipe la adresa uimitoarei energii a unor oameni care, rămânând vigilenţi şi neobosiţi străjeri ai revoluţiei, ştiu, totodată, să fie extraordinar de curajoşi făuritori de civilizaţie Pe 23, Gorki pleacă. Nici nu apucă vaporul să se desprindă bine de mal şi băiatul e împuşcat. (Sufletologul! Marele cunoscător de oameni!

  — Cum a putut să nu -l ia pe băiatul acela cu el?!) *

  Astfel i se induce tinerei generaţii credinţa în libertate.

  Se spune că acolo, în sferele înalte, corifeul literar ar fi dat îndărăt, că n-ar fi vrut să publice panegirice la adresa USLON. Se poate, Alexei Maximo viei?… Cum vom apărea în ochii Europei burgheze? Chiar acum, chiar în acest moment, atât de periculos şi de dificil! A, regimul de lagăr? Regimul îl remediem noi, nu vă faceţi griji.

  Şi s-a publicat şi s-a răspublicat în marea presă liberă, a noastră şi occidentală, din partea Şoimului-Albatros, că e păcat să se facă o sperietoare din lagărul de la Solovki, unde deţinuţii o duc minunat şi se reeducă minunat Arhipelagul…

  Şi, muribund, a binecuvântat31

  Comportarea jalnică a lui Gorki după întoarcerea din Italia şi până la moarte eu o puneam pe seama rătăcirilor lui şi a slăbiciunii de minte. Dar corespondenţa anilor ’20, publicată recent, incită la o explicaţie de mult mai joasă condiţie: interesul. Ajuns la Sorrento, Gorki a fost uimit nevăzând în jurul lui nici un fel de glorie mondială, iar mai apoi – nici bani (or, numai servitorii lui alcătuiau o veritabilă curte). Era clar că pentru a obţine bani şi pentru a-şi revigora gloria trebuia să se întoarcă în Uniune, acceptând toate condiţiile. Aşa a ajuns prizonier voluntar al lui lagoda. Iar Stalin a încercat să-l ucidă din exces de prudenţă: Gorki ar fi proslăvit cu aceeaşi seninătate şi anul ’37.

  Cât despre regim, zis şi făcut Regimul a fost remediat în sensul că în compania a 11-a, cea de la carceră, deţinuţii stăteau acum cu săptămânile în picioare înghesuiţi unul într-altul. La Solovki a fost trimisă o comisie – nu o comisie Solz, ci una de anchetă şi represalii. Ea a făcut cercetări şi (cu sprijinul ISC-ului local) a ajuns la concluzia că vinovaţi de toate cruzimile regimului de la Solovki sunt albgardiştii (Secţia Administrativă) şi în general aristocraţii, iar în parte studenţii (aceiaşi care, încă în secolul trecut, provocau incendii la Sankt-Petersburg32). Căzuse la tanc şi evadarea, prostească şi eşuată, pusă la cale de Kojevnikov33 (fost ministru al Republicii Extrem-orientale34). – Care se smintise – împreună cu un anume Şepcinski şi cu Degtiariov, dresorul de cai, evadare extinsă la proporţiile unei fantastice conspiraţii a albgardiştilor, care, chipurile, ar fi intenţionat să pună mâna pe vapor şi să fugă pe mare – drept care au început arestările şi, cu toate că nimeni nu se recunoştea părtaş la conspiraţia aceea, arestările nu mai conteneau, iar dosarul creştea zi de zi.

  În total, şi-au propus cifra de „300”. Cifra a fost realizată. Şi în noaptea de 14 spre 15 octombrie 1929, după ce toţi deţinuţii au fost dispersaţi şi zăvorâţi în celule, Sfintele Porţi, de obicei închise, au fost deschise pentru a se scurta drumul spre cimitir. Grupuri-grupuri au fost conduse într-acolo toată noaptea. (Şi fiecare grup era însoţit de urletul deznădăjduit al câinelui Black, legat pe undeva, care, sărmanul,